Rebel || Romanian Translation

CAPITOLUL 1

Deja au trecut două zile de la moartea tatălui meu și eu eram tot închisă în camera mea plângând și uitându-mă la pozele noastre.
Încă nu credeam, nu voiam să cred... Speram ca toate astea să fie doar un coșmar, că m-aș fi trezit și aș fi răsuflat de bucurie văzându-l ca în fiecare dimineață în timp ce făcea micul dejun, că l-aș fi îmbrățișat, că aș fi revăzut zâmbetul său capabil să-mi lumineze ziua...
Dar știam că nu s-ar fi întâmplat, că a plecat și nu din proprie decizie pentru că el nu m-ar fi abandonat niciodată, a promis și tata își respecta întotdeauna promisiunile.
Mi-am șters lacrimile și dacă aș fi fost în altă situație aș fi izbucnit în râs pentru că nici în cele mai groaznice coșmaruri ale mele nu m-aș fi imaginat în condițiile astea.
Ciocănitul de la ușă m-a distras din gândurile mele. Am răbufnit iritatată. Am ordinat clar să nu fiu deranjată. Erau cumva surzi, pentru că n-aveam niciun dubiu că ar fi proști.
-Cine e?- am întrebat nervoasă.
-Deschide Isabella. Trebuie să vorbesc cu tine- a răspuns o voce care îmi era cunoscută.
Am răbufnit și m-am ridicat din patul meu confortabil fără pic de entuziasm ducându-mă să-i deschid ușa lui Zoe care în momentul în care m-a văzut a făcut o mutră dezgustată din cauza aspectului meu nearanjat.
-Uh fato, esti pusă rău de tot, trebuie să te aranjezi- a comentat ea depășindu-mă și așezându-se pe patul meu.
-Nu-mi amintesc să-ți fi cerut părerea- am răspuns închizând ușa și întorcându-mă spre ea.
-Spune-mi Zoe, de ce ești aici?- am întrebat încrucișându-mi brațele și așteptând un răspuns.
-Isabella sunt două zile de când ești închisă aici. Am trecut ieri și alaltăieri și menajera ta nu m-a lăsat să intru așa că te-am lăsat în pace gândindu-mă că ai nevoie de timp și spațiu și că e corect așa, dar acum e de-ajuns, dragă. Ai un aspect oribil, ca să nu vorbim despre cearcănele tale sau despre haine. E timpul să ieși Isabella. Tatăl tău nu și-ar fi dorit asta. Crezi că el ar fi fericit să te vadă închisă în camera ta plângând?- a spus Zoe uitându-se la mine cu ochii ei verzi pătrunzători care apăreau în contrast cu părul ei șaten și lung. Am rămas uitându-mă la ea fără să știu ce să zic. Avea dreptate. Tata nu și-ar fi dorit niciodată asta, el spunea că trebuie să merg înainte zâmbind și fără să mă las vreodată doborâtă și i-am promis-o, iar dacă e ceva ce am învățat de la el este tocmai că promisiunile se respectă.
-Ai dreptate- am răspuns încuviințând determinată să merg mai departe, o voi face pentru tata pentru că e momentul să-l răsplătesc pentru tot ce a făcut pentru mine.
-Bun. Așa te vreau. Acum fato intră să-ți faci o baie și pregătește-te pentru că acum ieșim să ne plimbăm, că tu vrei sau nu- a zis ea ieșind din cameră, fără să-mi dea timpul de a-i răspunde.
Am oftat și am intrat în baie. După ce am stat un timp nedeterminat sub apa caldă am ieșit din duș și m-am îmbrăcat cu niște pantaloni scurți negrii, o bluză cu mâneci scurte crem, cu niște ciorapi negri care ajungeau până la jumatatea coapsei, niște tocuri negre înalte și desigur inevitabila mea geantă neagră. Drept accesorii am ales niște cercei în formă de cruci asortați cu lanțișorul (poză).
M-am pus în fața oglinzii și am început să mă machiez acoperind acele cearcăne îngrozitoare și punând în evidență ochii mei de culoarea oceanului cu rimel, tuș și creion negru.
Aranjez părul meu lung și blond și odată terminat am zâmbit satisfăcută de rezultatul excelent, ca întotdeauna.
Am ieșit din cameră și am coborât scările unde menajera vorbea la telefon.
-Desigur... Îi voi comunica data... La revedere- a terminat conversația ca mai apoi să închidă.
-Bună ziua domnișoară- m-a salutat ea când m-a văzut.
-Trebuie să-mi spui ceva?- am întrebat așteptând o explicație referitor la motivul pentru care vorbea la telefon.
-Este referitor la înmormântarea tatălui dumneavoastră domnișoară. Se va desfășura poimâine la biserică- a anunțat ea. Am incuvințat ca mai apoi să ies din vilă ca să nu izbucnesc în lacrimi. Până la urmă aveam încă nevoie de timp ca să depășesc situația.
Am intrat în mașina în care mă aștepta deja Zoe.
-Bună ziua domnișoară. Unde vă duc?- a întrebat șoferul.
-În piață- am ordinat ca mai apoi să încep să vorbesc cu Zoe despre ultimele lucruri întâmplate la școală.
După-masa a trecut cu bine și trebuie să admit că n-a fost rău dar simțeam un mare gol înauntrul meu care știam ca niciodată nu se va umple.

***

M-am întors la vilă în jur de opt seara.
-Pa Zoe și mersi- mi-am salutat cea mai bună prietenă.
-Cu plăcere- a răspuns ea zâmbindu-mi.
-Condu-o până acasă și întoarce-te aici- am ordinat șoferului.
-Desigur domnișoară- a răspuns el. Am ieșit din mașină și am intrat în casă după ce menajera mi-a deschis ușa.
Am intrat în salon și am rămas surprinsă văzând o femeie de aproximativ patruzeci de ani care stătea pe canapeaua mea, si subliniez A MEA, care cu siguranță valorează mai mult decât ea, liniștită sorbind din cine știe ce băutură.
-Ah, bună ziua domnișoară- a salutat lăsând ceașca pe masă și ridicându-se.
-Ce căutați aici, în vila mea și pe divanul meu?- am întrebat ignorând mâna pe care mi-a întins-o mai devreme. Ea a retras mâna și a oftat.
-Sunt Ginny Jonson, asistent social și...- am întrerupt-o imediat.
-Atunci puteți pleca pentru că nu mă interesează ce aveți să-mi spuneți- am zis privind-o de sus.
-Îmi pare rău domnișoară Brown dar dumneavoastră, fiind minoră, trebuie să aveți un tutore și noi am luat legătura cu mama dumneavoastră care este de-acord să aibă grijă de dumneavoastră, iar peste trei zile ne vom întoarce să vă luăm și să vă ducem la ea- a explicat necunoscuta aia.
-Poftim? Dacă dumneavoastră credeți că eu mă voi duce să locuiesc cu scorpia aia care ne-a abandonat pe mine și pe tatăl meu atunci se vede ca ați băut sau fumat ceva care v-a afectat cu adevărat creierul- am spus apropriindu-mă amenințător de ea.
-Domnișoară Brown, calmați-vă- a început să vorbească, dar eu n-am stat să o ascult.
-Tăceți din gură și ascultați-mă bine- am răbufnit enervată arătând-o cu degetul. -Eu n-o să mă duc NICIODATĂ să locuiesc cu femeia aia, de-ar fi sfârșitul lumii. Știu să mă descurc și singură și tata mi-a lăsat banii săi, vila sa și altele pe care le are prin lume și afacerea pe care eu o voi duce mai departe, așa că nu mai pierdeți timpul și plecați pentru că e deja mare lucru că eu vorbesc cu o sărăntoacă ca dumneavoastră- am continuat afectată.
-Îmi pare rău domnișoară, dar până la vârsta de 18 ani nu veți putea beneficia de bunurile pe care tatăl dumneavoastră a hotărât să vi le lase exclusiv dumneavoastră și peste trei zile vom veni să vă ducem la mama dumneavoastră, altfel veți ajunge la orfelinat- a spus "doamna" ieșind mai apoi din vilă.
Am răbufnit iritată. Eram enervată. Cum își permitea ființa aceea să vorbească așa cu MINE, Isabella Brown?
Va plăti pentru asta cu vârf și îndesat pentru că nimeni, și spun NIMENI, nu poate să-mi vorbească mie așa. Proasta aia nu știa cu cine vorbește. Era îndeajuns să mă compar cu ea: eu eram de miliarde si miliarde de ori mai frumoasă decât ea, mai simpatică, mai deșteaptă, mai slabă, mai bogată, mai populară și o infinitate de lucruri mai mult decât ea. Ea însă era o obeză, atât de urâtă încât speria și fantomele, o sărăntoacă care nu cunoștea sensul cuvântului <<modă>> și se înțelegea de la hainele de patru bani pe care le purta. Chiar și peștele meu de aur mort valora mai mult decât ea.
Și, ca și cum n-ar fi de-ajuns, mai trebuia și să mă duc să trăiesc cu "mama" mea și "scumpul meu frățior" pentru că era clar că nu m-aș fi dus în locul ală plin de orfani mucoși.
-CLARA!- am strigat numele uneia din multele menajere ale vilei care imediat a apărut în fața mea cu capul plecat.
-Spuneți domnișoară- a spus ușor.
-Pregătește-mi valiza cu toate lucrurile mele, nu trebuie să rămână aici nici măcar un fir din prețiosul meu păr. Apoi pregătește-mi și hainele pentru înmormântarea tatei.- am ordinat repede.
-Desigur domnișoară- a răspuns ca apoi să dispară sus.
Dacă trebuie să mă duc să locuiesc cu foarte scumpa mea mămică atunci mă voi duce, dar ea să nu se aștepte să primească respect din partea mea pentru că mi l-a luat cu mulți ani în urmă când a depășit acea ușă ca să plece pentru totdeauna.