Hold my hand

Epilog

"Poate că te-am abandonat chiar şi eu. Sau mai rău, te-am făcut să mă abandonezi tu pe mine. Nu-mi dau seama cum a fost exact, dar ştiu că şi eu am fugit înainte să înceapă iarna, cumva pentru că am simţit că odată cu frigul, vine şi nenorocirea. Şi a venit şi mi te-a luat cu totul, fără nicio şansă de a mi te mai aduce înapoi. Stupid, acum mă gândesc doar la cât de repede s-a întâmplat. Stând aici, în locul de unde obişnuiam să te privesc, aş putea crede că nimic nu s-a schimbat, dar ştiu mai bine ca oricine că timpul, oricât de fragil pare el, a trecut. Îl simt mereu." 

Abia atunci se opri din întors paginile albumului pe care nici nu-l privea de fapt, îndreptându-şi spatele din pricina poziţiei incomode în care sta, cu gândul că numai el şimţea adevărata greutate a prezentului, fiind singurul care putea să spună fără să regrete: întoarce-te timpule la noi şi adune-o pe Cecilia cea care părea să ştie cel mai bine de ce avem nevoie să fim fericiţi.

Odată cu uşa scârţâind, bărbatul îşi luă ochelarii de pe nas cu chipul pe jumătate zâmbet, jumătate bătrâneţe. Dar nu găsi pe nimeni căruia să i se plângă de praful de pe birou, aşa că îşi închise ochii şi se trase mai aproape de fereastră, căutând să vadă prin aceasta strada pe care şi-o amintea într-un anume fel. Faptul că timpul îi schimbase până şi ei înfăţişarea, o făcea însă greu de privit.

– Să fi trecut şase ani?

Poate chiar şi mai mult. Nu-i mai numărase, gândindu-se că nu merită efortul. Cu toate astea, indiferent cât aşteptă, mereu simţi ceva chemându-l cu insistenţă înapoi. Până într-o zi când nu se mai împotrivi şi se întoarse, cumva convins că nu-i întâmplătoare dorinţa aceea arzătoare de a vedea atelierul pentru ultima dată înainte să dispară. Dar îl găsi gol şi lipsit de viaţă, aşa cum nu avu de prea multe ori ocazia să-l vadă. În sinea lui se mulţumi şi cu atât. Până la urmă, era inevitabil. Niciodată nu se aşteptase să fie altfel.

Cât îşi plimbă plictisit privirea prin împrejurimi, nu se gândi la prea multe. Obişnuia adesea să intre într-un fel de transă din care când se trezea nu-şi mai amintea nimic. Îşi spuse în sinea lui că e din vina bătrâneţii. Când sufletul avea atâtea la care să reflecteze, îi era mai uşor să o facă fără prezenţă de spirit.

– Mă gândeam că o să te găsesc aici, Abram! răspunse Anne absenţei cu care domnul Lang privea în gol pe fereastră.  

Ştia că nu pe ea o caută, aşa că nu se supără când bătrânul nu-i acordă atenţie. Îl auzi respirând în felul acela caraghios şi îl recunoscu. Era el– bărbatul cu care îşi împărţise mai bine de cinci decenii de viaţă şi pe care, de-a lungul anilor, îl căutase cumva în compania sa permanent, fiind prea deprinsă cu prezenţa lui. Poate pentru că aveau atâtea amintiri comune, care-i aduceau unul în faţa altuia cu nostalgia zilelor în care erau tineri, frumoşi şi ambiţioşi, niciodată nu reuşeau să se despartă. Cam de pe vremea de dinaintea liceului, apoi perioada faculătăţii şi în cele din urmă tumultoasa tinereţe, erau legaţi de ceva mai mult de-o iubire sinceră pe care şi-o purtau reciproc.

Aşteptă aşadar un timp până să-i vorbească din nou, cumva surprinsă şi ea de propia stare nostalgică de care se lăsă acaparată.

– Ştii că Erin e în oraş? îl întrebă cu nevinovăţie. Mereu vine în perioadă asta a anului şi pleacă imediat după Crăciun.

Bărbatul îşi lăsă mâna pe pervaz să se odihnească, încrutându-şi expresia de mai devreme. Ştia, cum să nu ştie? În fiecare an înainte de Ajun se întorcea acasă. Şi nici acela nu era o excepţie.

– Cred că până la urmă nu a găsit ce căuta... îşi spuse mai mult pentru sine, astfel încât să nu poată fi auzit.

Dar acel lucru pe care ea îl căuta, oare chiar exista? Nu ar fi trebuit să îl găsească după atât de mult timp?