Hold my hand

18

Undeva între realitate şi iluzie, există o foarte firavă transcendenţă adesea resimţită ca ceva ce depăseşte întru-totul adevărul existenţei. În acel moment, tocmai acel sentiment al necunoaşterii, îl făcu pe Ian să se oprească la jumătatea distanţei dintre el şi fereastră.

...

Când era încă primăvară, fu prea devreme. Când vara luă locul epidemiei de păpădie, căldurile istovitoare ale lunilor de foc abia reuşiră să-l maturizeze pe bărbat. De asta când toamna veni, abia atunci fu pregătit să înfrunte adevărul.

_____

Renunţând pentru prima dată la orgoliul său stupid, gândul că avea să-şi încalce toate principiile îl făcu să ezite câteva minute în faţa uşii până s-o deschidă şi să intre într-o încăpere ce semăna mai mult a bibliotecă, decât a atelier de pictor. Din acest punct de vedere, fu foarte dezamăgit. Mereu îşi imaginase că Erin avea o lume la picioare, dar în realitate era doar o cameră obişnuită.

Dar nu era vorba despre atelier sau despre portret, ci despre ei. De asta îşi alungă imediat impresia neclară a Centrului din minte şi o căută pe femeia ascunsă atât de bine lângă fereastră.

Când o găsi, făcu câţiva paşi în direcţia ei şi aşteptă. Îşi impuse să fie calm, răbdător, atent şi în niciun caz insistent. Era o altă inimă cea care-l aduse până acolo. Şi dacă nu disperarea singurătăţii era motivul schimbării de perspectivă, atunci egoismul său cu siguranță acoperea orice umilință. Era prea plin de sine ca să renunţe.

Pe Cecilia o minţi că iese să se plimbe puţin, dar în realitate nu întâmplător ajunse în calea femeii. Nu destinul îi aduse din nou unul în faţa celuilalt, ci singura voinţă a bărbatului, căreia îi fu imposibil să reziste. Se ridică din propria-i inerţie şi se grăbi să o revadă, lipsindu-i de mult prea multe luni ca să mai aştepte o singură zi în plus.

Dar ea nu mai era Erin cea de mai demult. Când se întoarse spre el, păru schimbată într-un fel sfâşietor. Îi suportă cu greu groaza din privire şi modul acela dispreţuitor în care afişă aproape totul când se întoarse spre el: tristeţe, teamă, mâhnire. Dar nu fusese însă chiar ea nesăbuită să se îndrăgostească de-un bărbat atât de posesiv ca Ian? După cum descoperi chiar actorul, n-avu nici cea mai mică tresărire de emoţie când îl găsi de partea cealaltă a atelierului. Eforturile sale n-o înduioşau cu nimic. Şi nici chiar Erin nu putu să-l mintă – ştia că avea s-o caute şi nu era surprinsă. De asta printre toate năzuinţele unei noi vieţi, cu un om ca Felix, cumva intuiţia o avertiză: nu te grăbi să visezi la viitor, când încă ai lucruri nerezolvate în trecut.

Momentul nu era potrivit. Niciodată, de altfel, nu a fost un timp ideal pentru ei. Din contră, se luptară adesea cu acesta.

În nopţiile în care urmări liniile din palmele femeii, Felix intui perfect adevărul: dragostea se intersecta cu destinul într-un punct inaccesibil lor. Şi spre surprinderea lui, cel care nu credea în aşa ceva, nepotrivirea sorţii constă în acel fel de relaţie eşuată.

Întotdeauna se grăbiră şi o luară înaintea timpului, fiindcă erau îndrăgostiţi nebuneşte. Cunoscându-se, mutându-se împreună la New York, sacrificându-se carierelor şi apoi constatând că la final au rămas cu nimic, toate astea nu erau decât dovezi clare ale incompatibilităţii.

Îndată ce se priviră, înţeleseră amândoi cât de nepregătiţi erau pentru o întâlnire, când lor le lipsi încă de la început contextul. Erin sta cu mâinile pe lângă ea încordată într-o poziţie defensivă, fără reacţie, ca şi când ar fi fost încă în faţa ferestrei. Pe de altă parte, Ian era contrariat, căci se instală o linişte atât de sufocantă încât nu-şi mai găsi nici curajul, nici cuvintele să o întrerupă.