Hold my hand

1

"Când îmi amintesc de tine, mă văd brusc bătrân şi gol, îmbolnăvit de o suferinţă necunoscută mie, pe care nu o pot atribui nimănui decât acelui ceva ce nu a fost dat să se întâmple. De asta, nu vreau să mă mai gândesc la trecut, la ce a fost sau n-a fost între noi, pentru că tocmai acest irealizabil mă deprimă şi mă face să vreau să-ţi dau drumul la mână.

Şi totuşi, am momente de nostalgie în care doar stau şi privesc afară pe fereastră şi aştept ca un copil fumând să-mi treacă dorul. Să vină noaptea să te văd mai bine prin ceaţa amintirilor, pentru că sunt lucruri pe care nu mi le amintesc atât de bine, dar care mă leagă în chip inexplicabil de imaginea ta din zilele în care ne-am iubit.

Dar undeva între realitate şi aparenţă, te revăd, femeie mică şi firavă, simplă nălucire a ceva ce astăzi nu mai eşti, pierdută în necunoscutul propiului tău suflet, pentru că, Erin, dacă e ceva ce ştiu după atâta timp, e că sunt dezamăgit de mine că tocmai pe tine dintre toate, nu am reuşit să te înţeleg.

Aceste lipsuri, absenţa cuvintelor care să-mi confirme că ne-am iubit şi golul din inima mea, imposibil de umplut, mă fac să vreau să plec departe, undeva unde nimeni să nu-mi mai vorbească de tine. Şi plec mereu, pe un drum neştiut decât de mine, zi după zi, spre cea care nu-mi răspunde chemărilor şi nici nu-ţi cunoaşte numele, dar pe care o port în suflet de când ai fugit de mine. Pentru că din cele 365 de zile ale anului, te ascult de partea cealaltă a oceanului, privind marea şi stelele numărate pe degete şi te aştept să revii, mai puţin trist şi mai mult împăcat cu mine, fără resentimente şi fără speranţe. Mai puţin într-una – cea în care cu adevărat o să te întorci.

Cred că îmi e greu să stau în faţa ta acum pentru că îmi e frică să ştiu că te-ai schimbat şi în acelaşi timp nu pot să te privesc cum te învinovăţeşti pentru tot. Uneori am impresia că nu m-ai iubit, dar îmi dau seama că nu-i adevărat, că de fapt ai făcut-o, mult mai mult decât te-am iubit poate chiar eu.

Acum, nu mai pot decât să sper să ne regăsesc cândva, ca pe nişte buni prieteni, pentru că nu mă simt pregătit să o luăm de la capăt. Cred că astfel de romanţe, se trăiesc numai o singură dată în viaţă. Şi dacă nu a fost să ne găsim fericirea în unica şansă ce ne-a fost oferită, poate că aşa am fost noi creaţi, întru veşnica noastră suferinţă.

De asta îmi e teamă de primăverile ploioase, de mirosul de ulei şi vopsea şi de tine, Erin. Îmi e frică să nu mă răneşti din nou."

_________

Dacă ar fi fost posibil ca numai pentru un moment să se privească în viitor, oare, ştiind cum fiecare lucru ce obişnuia să-l considere al ei ar dispărea, cât de mult şi-ar mai fi dorit să schimbe lucrurile? Nădăjduiam să nu iei alegerile pe care le-ai luat, Erin, dar drumurile fericirii cumva dintotdeauna au fost strâns legate de cele ale dezamăgirii. Îmi pare rău că tu ai ales să mergi pe cele ce nu ţi-au putut aduce împlinirea. Dezleagă-te de trecut acum şi aminteşte-ţi pentru ultima oară ziua în care a început totul, pentru că eu încă mi-o amintesc: era 21 aprilie 2015. Mi-o amintesc pentru că ţi-am spus fără să-mi dau seama: "Dorinţele nu devin realitate, sunt doar nişte amăgiri ale păpădiilor ce se ridică la cer." Şi aşa a şi fost. 

***

Cele mai frumoase zile de primăvară erau în aprilie, pentru că abia de atunci nu se mai simţeau urmele iernii – frigul nopţilor reci şi urmele de zăpadă murdară, care după Crăciun deveneau insuportabile amintind prea mult de un sezon pe sfârşite. Martie fu în acel an, doar un tranzit nesfârşit de agonizant în care a plouat aproape în fiecare zi, încât totul semăna a un octombrie întârziat, prin gravitatea cu care soarele continua să nu se arate.