Hold my hand

12

Cu toată starea nervoasă în care se afla, Erin continua se trezească dimineaţa devreme şi să meargă la atelier, unde sta până seara târziu sau uneori chiar ziua următoare. Erau însă zile în care era prea tulburată pentru a putea lucra şi se ducea cu Felix la repetiţii sau ieşea cu el şi cu băieţii prin oraş. Astfel ajunse să cunoască o mulţime de persoane noi şi să se aproprie din ce în ce mai mult de prietenii bărbatului care inevitabil deveniră şi prietenii ei.

Dar cu toate acestea era departe de a fi bine, oricât de larg zâmbea sau mult vorbea. Când se întorcea şi îşi revedea tablourile, toate eforturile ei de a părea fericită erau zadarnice - nimicite de sunetele îndepărtate ale unui drum spre nicăieri. Lipsită de inspiraţie, lăsă spiritul acela creator s-o domine. Pictă, zbătându-se în timpul săptămânii ca seara să nu mai lase melancolia s-o cuprindă. Şi tristeţea. În special cea născută din ceva asupra căruia crezu că se aşternuse uitarea. Fiecare tablou la care lucră în acea perioadă i se păru nereuşit, în ciuda protestelor domnului Lang.

Ajunseră să se certe. Lui Erin i se părea că întrevede o asemănare între peisajele ei şi stilul lui Thomas Hill. Bătrânul nu era de acrord, considerând că nu există comparaţie: formele şi stilul erau mult prea diferite ca măcar să intre în discuţie o asemenea aberaţie.

- Continuă portretul, Erin! îi spunea adesea Lang, când o vedea lâncezind printre schiţe. E ceva ce mă face să cred că ţi-e teamă să-l termini.

Şi nu era total greşit. Într-o zi pe când sta singură în faţa lui, fără gură şi culoare în obraji văzu şi ea acel ceva despre care îi vorbi bătrânul şi se supără atât de tare încât îl luă şi-l ascunse undeva în spate, să n-o mai poată privi cu ochii lui întunecaţi de resentimente. Începu să picteze altceva, însă culorile i se părură şterse, formele inexpresive şi renunţă din nou. După ce încercă îndelung să-l modifice, să-l salveze, smulse pânza şi o aruncă pe jos, înfrântă de propriile capricii.

Îl întrebă pe Felix, în multele nopţi în care nu putea să doarmă, ce ar trebui ea să reprezinte în lume, însă el nu putu să o ajute întrucât însăşi căuta un răspuns. Obsesia deveni din ce în ce mai mare cu cât, căutând acel lucru care să o ajute să treacă peste blocajul ei emoţional, descoperi munca contemporanilor săi.

Ziua următoare când îl întâlni pe domnul Lang, nu mai putu să-l privească din cauza ruşinii şi a dezamăgirii de sine. Complexată de expresivitatea lui Julie Combal şi ingeniozitatea lui Jeremy Miranda, lăsă pentru câteva zile şevaletul deoparte şi se închise din nou în casă, căutând în interiorul ei ceva ce ar putea să strălucească în ulei la fel de bine ca ceea ce văzuse în noile colecţii. Uitându-se pieziş pe geam, înţelese cât de nenorocită e. Îl ura pe Ian. Îi luase liniştea şi odată cu el şi bucuria de a picta. Deoarece Erin nu căuta inspiraţia în viaţa pe care oricum nu o înţelegea, îi era din ce în ce mai dificil să ajungă la o hotărâre.

Când se întoarse la atelier, acolo o găsi pe Anne, prietena domnului Lang, care se prezentă lăsând în urma ei o impresie puternică. Nu se aştepta nimeni ca tocmai Anne Vogt să vină la centru şi s-o găsească atât de ameţită.

- Du-mă la tablouri, Abram. Vreau să le ating, îi şopti ea, iar bărbatul o conduse.

Chiar şi Anne observă că lipseşte ceva. Dar nu-i reproşă însă nimic, ceea ce pe Erin o enervă şi mai tare.

- Expoziţia va fi reprogramată pe 18 august. Sper doar ca până atunci să poţi termina restul tablourilor.

Erin încuviinţă.

- De asemenea, dacă ai vreo preferinţă, organizatorii îţi stau la dispoziţie. Deja se fac demersurile necesare. Totul depinde, aş spune... de tine, şi râse uşor, observându-şi stângăcia cu care răsturnă ceva.