Hold my hand

21

În urma femeii, uşa atelierului rămase deschisă. Erin plecă în ultima ei călătorie din acea iarnă în căutarea lui Ian.

_____

Cel mai tare pe Cecilia o frământa timpul, de aceea de fiecare dată când îşi puse întrebarea: "până când?", nu găsi un răspuns care să o mulţumească. Şi chiar dacă se luptă în sinea ei pentru fiecare secundă, când îşi închise ochii tot mai auzi cum îi trec minutele, aşa că înapoie bateria ceasului din hol înainte să plece. Era inutil să mai spere.

De la un timp, nu îi mai era atât de greu să-şi imagineze sfârşitul. Şi era într-adevăr aproape. Îl simţea permanent urmărind-o.

Cu toate astea, când o sună pe Erin, nicio secundă nu prevăzu nimic din tot ceea ce avea să se întâmple. Şi chiar dacă ar fi ştiut, era oricum prea târziu să mai poată schimba ceva. Penultimul chibrit, oricât de frumos îi arse în palme, nu avea nicio putere în faţa destinului.

Orele trecură anevoie în acea noapte, chinuitor de lungi, ca şi când timpul chiar s-ar fi oprit. Afară se lăsă un frig pătrunzător, pe care însă Cecilia nu-l simţi învineţindu-i buzele cât aşteptă în faţa aeroportului cu biletul lui Ian de avion. Mâinile-i erau reci, la fel ca sufletul ale cărui dorinţe tainice nu-şi găsiră ecou niciodată în viaţa asta. Prin întuneric putu însă să mai spere încă la liniştea despre care auzi adesea oamenii vorbind.

– Tot ce-mi doresc pentru tine, e fericire.

Odată eliberat, fumul se ridică deasupra capului micuţ de copil, în timp ce ochii i se închiseră fără să vadă maşina frânând brusc.

– Şi puterea să înţelegi că în viaţa asta suntem singuri, continuă ea fumând.

***

Pe măsură ce se apropria de apartament, Erin simţi tot mai puternic cum ceva în interiorul ei se desprinde şi rămâne undeva în urmă, fără să-l poată opri. Era mândria, împreună cu toate resentimentele de care uită cât se rugă pentru bărbat. Chiar dacă avu senzaţia că totul se clatină în jurul ei şi pământul o înghiţe cu fiecare pas pe care-l face, nu se opri, ci se grăbi şi mai tare, căutând drumul cel mai scurt spre Ian, cu toate că încrederea şi puterile o părăseau, iar sufletul îi tremura până la şi cel mai neînsemnat lucru.

Vântul îi suflă în faţă aspru frunze şi praf. Încercă să se apere, însă întinzându-şi mâinile nu găsi niciun sprijin. Cu cât se întunecă mai tare, cu atât se făcu mai frig.

Calmul acelor momente era amăgitor de ireal. Constant, cu fiecare secundă, crescu în intensitate şi acel ticăit obsedat al unui ceas ce părea să nu se mai oprească. Timpul fără îndoială sfida hotarele realităţii. Cecilia îl manipula după bunul său plac, acum când lumea era doar un crâmpei de adevăr în cutia sa aproape de goală de chibrituri.

Încercând să nu-i dea importanţă, Erin se strădui să reconstruiască imaginea bărbatului, căutând cu aceasta să-şi alunge din suflet presentimentele grele pe care le purta cu sine. Dar vedeniile nu o părăsiră şi speriată, îşi închise şi deschise ochii în repetate rânduri, fără să vadă nimic altceva decât pe Ian dizolvându-se în întuneric.

Cuvintele din scrisoare, ca un ultim şi îndepărtat adio, făcură glasul acela blând pe care-l recunoscu ghidând-o să pară şi mai îndepărtat. Oricât îi strigă să se oprească, el fără să se uite înapoi spre ea, se sili să-şi grăbească plecarea.

Era prostesc, recunoscu ea, căci înainte de toate se lăsă atât de uşor pradă gândurilor acelora tulburi, lipsite de noimă. Accidentul cumva luă proporţii imense. Ian trebuie să fie acasă, îşi spuse. El trebuie să fie acolo, bine, aşteptându-mă. Cecilia nu ştia ce vorbeşte. El n-ar fi plecat niciodată mai departe de New York atâta timp cât eu eram încă în oraş.