Beside you

Capitolul 29

Stăteam lângă Luna, ascultându-i repirațiile ritmate când Noah a intrat furtunos în cameră. M-a văzut pe mine întinsă chiar în fața uși. Acesta s-a repezit lângă mine. Mi-a luat obrajii în palma lui i m-a întrebat din priviri dacă sunt bine. Am pus o mână peste a sa și am încuviințat, însă i-am făcut semn către camerea răvășită.

Noah s-a ridicat de lângă mine și a pornit spre bucătărie. O liniște cutremurătoare a învăluit casa până am auzit un pahar ce se sparge. Apoi urlete, apoi pumni, însă am decis să nu mă mișc. Făceam totul să fie mai rău dacă aș fi intervenit.

După ce liniștea s-a instalat încă odată Noah s-a așezat pe canapea, lângă el venind James. Cel mai mare dintre frați mi-a făcut semn să mă apropii. Mă uit la Luna care a dormit și mă ridic de jos, mai apoi să mă așez pe fotoliul din fața băieților. Simțeam cum aceste sentimente erau mult prea cuprinzătoare. Am simțit cum lacrimile mi se adună în ochi, aducând cu ele usturimea, însă nu știam de ce.

-De ce nu ai venit la spital? l-am întrebat pe James, însă acesta nici nu se uita la mine.

-Jase, de ce nu ai venit să mă vezi? Îl mai întreb odată, dar de data aceasta cu lacrimi în ochi.

Îmi era milă de Noah că asista la asta. Nimeni nu îl obliga. Am vrut să-mi deschid gura să-i mulțumesc lui Noah că m-a adus acasă doar că acum ar putea să plece, însă el a deschis gura înaintea mea, adresându-se fratelui său.

-Omule, merită să știe. Măcar asta îi datorezi.

Cuvintele lui Noah m-au speriat. Nu știam la ce să mă aștept, dar cu siguranța că nu mă așteptam să-l văd pe James plângând.

-Um, Isabelle, eu...eu am trecut peste.

M-am uitat la el ciudat. Ce naiba voia să insinueze?

-Eu nu credeam că ai să te trezești vreodată. Au fost două luni întregi, Isabelle. Nu puteam să suport lipsa ta, dar câinele ăasta afurisit îmi amintea de fiecare secundă petrecută cu tine. Mă înebunea. Se uita la mine cu așa de multă dezamăgire deoarece te-am înșelat, însă eu nici nu credeam că o să te mai trezesți.

Cuvintele lui mi-au frânt sufletul. Simțeam că mă îndrăgostisem de două ori de o fantomă. A devenit un străin și nu știam cine sau ce l-a omorât, dar îmi părea rău pentru ce s-a întâmplat. Îmi doream să-l aduc înapoi, însă o ruptură s-a adâncit acum două luni, o crăpătură așa de mare încât ivea iadul. Nu știam ce să zic.

-Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Îmi pare rău că am renunțat la tine doar după două luni... îmi pare rău că am renunțat la noi.

Lacrimile îmi ardeau prea mult pielea, parcă săpând adânc. Înainte de a mă ridica și de a accepta ceea ce zicea, eu i-am spus:

-Cât am fost în comă te-am auzit. Te-am auzit de fiecare dată când veneai la mine. Îți auzeam glasul plin de speranță, plin de durere. Îți simțeam sărutările pe fața mea, pe mâinile mele, îți simțeam pielea așa de caldă spre deosebire de a mea. Eu eram trează, dar după o vreme am simțit cum dragostea ta pentru mine se șterge, fiind înlocuită de a alteia. Voiam să mă trezesc să te sărut, să-ți aduc aminte, dar niciodată nu am reușit și mă durea să stau acolo, nemișcată, să ascult cum dragostea piere din vocea ta. Știam că acest moment va veni odată, dar nu mă așteptam chiar acum. Nu mă așteptam să fi așa de crud. Poate voiam să mai trăiesc puțin în minciună, să mă bucur de tine. Într-un final, mereu am știut că nu am să fiu a ta.

I-am mai privit încă odată ochi care înotau în lacrimi și m-am ridicat, luând-o pe Luna cu mine care acum zburda pe lângă.

-Isabelle, dacă vrei poți veni să locuiești cu mine, mă prinde Noah din urmă.