Vânatul

Capitolul 1

O maşină neagră, elegantă, opri în faţa casei impunătoare. Elizabeth își așeză cu grijă picioarele pe sol și închise portiera în urma ei.

Privi fericită spre maşina soţului ei. Era ciudat că era acasă aşa devreme... Se pare că soarta îi împărțea aceeași nerăbdare. Chiar se temea că nu avea să reziste până seara să nu îi spună ceea ce sufletul ei își dorea acum mai mult ca orice altceva.

Îşi luă geanta şi un dosar de pe bancheta din spate. Culese, apoi, o scamă imaginară de pe hainele ei și porni spre intrare cu pași mărunți. Purta o fusta creion, neagră, ce se potrivea perfect pe corpul ei. Cămașa-i albă era prinsă la baza gâtului cu o fundă frumoasă, iar deasupra purta un sacou subţire, mulat. Pantofii negri, cu toc înalt îi dădeau un aer important, iar cocul mereu aranjat la baza capului o avantaja. Ținuta era decentă, chiar sobră pentru unele persoane, dar ei îi plăcea asta.

Îşi schimbase total stilul vestimentar. Era o femeie de afaceri cunoscută acum. Căpătase un renume prin multitudinea de opere de caritate făcute prin intermediul ONG-ului său. Acum nu mai lucra cu copiii atât de mult, însă lupta pentru ei, pentru promulgarea unei legi a adopțiilor mult mai flexibilă. Văzuse de-a lungul anilor cum zeci de cupluri renunțau la copii pentru că adopțiile durau prea mult. Birocrația interminabilă și cerințele, care erau în unele cazuri, de-a dreptul ridicole, lăsau copiii fără părinți. Iar ea voia să schimbe acest lucru! Și nu putea să o facă decât dacă ea însăși ar fi fost un exemplu în acest sens.

Se îndrăgostise de ceva timp de un copil. Max Ridler, un băiețel de numai șase anișori, ajunsese cu câteva luni în urmă în centrul său. Era blonduț și palid și atât de slab încât ai fi crezut că provine din vreun sătuc din Africa. Fusese maltratat de propria-i familie, bătut, înfometat și ars cu țigarea. Era ca un animăluț sălbatic prima dată când îl văzuse. Îi era teamă de toată lumea și trata urât pe oricine. Obișnuia să le muște pe doamnele care îl îngrijeau sau pe copiii cu care venea în contact.

Doar pe ea nu o mușcase niciodată. De la prima lor întâlnire, Elizabeth știu că băiețelul acela o să devină cineva important pentru ea.

Tocmai intra în centru când o hărmălaie de nedescris o opri drum. Max dărâmase tot ce era pe mica măsuță de desenat, apoi începuse să plângă isteric. Blonda se apropie de el și îl luă de braț cu o mișcare blândă și totuși fermă. Copilul se uită preț de câteva secunde în ochii ei. Ochii lui negrii și profunzi îi amintiră atunci de cei ai soțului ei. Sălbăticia lui și starea sa mentală, îi dădea o senzație de familiaritate. Așa era și Hunter când s-au cunoscut... Băiatul acela părea rupt din bărbatul pe care îl iubea!

Strânse dosarul mai bine la piept. Spera din suflet ca brunetul să accepte să îl adopte. Heath era deja măricel, avea trei anișori şi toată ziua alerga prin casă căutând un partener de joacă. Cu Max, dorințele lui Heath s-ar fi putut îndeplini. Dacă copiii se obișnuiau unul cu altul de la vârsta aceasta, toată viața s-ar fi văzut ca frații. Plus că ea mai avea atâta dragoste de oferit...

Blonda îşi lăsă geanta pe canapeaua din living şi urcă scările cu dosarul în mână. Casa era goală. Bătrânele ieșiseră la plimbarea obișnuită de după-amiază, fără de care băiețelul lor energic nu ar fi adormit cu una cu două. Zâmbi cu gândul la cele două martire care, deși abia mai mergeau, rezistau stoicește în fața energiei copilului. Zâmbi și pentru că era singură cu soțul ei în casă. Așa i-ar fi fost mult mai ușor să îl convingă...

Spera doar că Hunter să se simtă bine. Nu îl văzuse niciodată răpus de vreo răceală sau ceva de genul... Dar ce alt motiv să fi avut să vină acasă atât de repede? Oh, dacă presimțirile ei se adevereau avea să-l certe serios! Dacă se simțise rău de ce nu o anunțase? Ar fi venit mai repede! Ura că după atâta timp bărbatul încă nu îi spunea problemele lui pentru a nu o îngrijora.