Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a șaisprezecea - Ziua a șaizeci și una

Uneori, uiți cât de importantă este viața în adevăratul sens al cuvântului; Uiți că mâine nu-ți vei recupera ziua de ieri și mâine înseamnă un cadru restrâns de timp de a continua ce ai început azi.

Uneori, viața îți spune că timpul tău pe acest pământ este limitat, dar această regulă nu este valabilă decât pentru cei mai nenorocoși care se trezesc brusc că nu mai există vreme de pierdut pentru ei.

Uneori, cei mai norocoși nu conștientizează ce înseamnă să fii presat de timp. Și să fiu al naibii dacă eu nu eram cândva unul dintre cei norocoși, până am cunoscut-o pe Eva. Iar pentru că timpul ei este limitat, automat a devenit și al meu.

Îmi doresc atât de mult ca în acest moment să izbucnească într-un râs cristalin și să-mi spună că totul a fost doar o glumă proastă, încât mă doare posibilitatea unui fapt atât de meschin. Ea mă privește descumpănită și scapă o singură lacrimă să se prelingă pe obrazul ei palid. Mereu a fost palid, dar eu am catalogat asta ca o parte din frumusețea ei fină.

-Cum? Rostesc întrebarea și mă înec în propria-mi salivă.

Vreau să plâng, să urlu, să blestem tot universul care a hotărât să își bată joc de mine fix acum când am crezut că mi-am găsit fericirea.

Gândul mă duce la sora tatei care a murit din cauza cancerului ce i-a furat răsuflarea în fiecare zi, puțin câte puțin. Se îneca în propriul său sânge aproape noapte de noapte, iar gândul că Eva trece prin așa ceva, mă face să-mi doresc să mor odată cu ea.

Își pune înapoi tricoul pe ea și se așază formal pe canapea. Înghite în sec, își linge buzele și văd în ochii ei cum mă pregătește să mă izbească cu adevărul peste față.

-Am descoperit că am melanom malign acum un an. Totul a pornit de la o aluniță. Spune și își ridică puțin tricoul să-mi arate micuța cicatrice de deasupra șoldului.

Seamănă cu o semilună și pare a fi un semn foarte frumos, când în realitate i-a pus viața în pericol. Înghit în sec și am senzația că mi se învârte capul la auzul vocei ei atât de vlăguite de putere.

-Am ajuns în Marea Britanie cu gândul că aici, medicii mă vor ajuta să-mi recâștig sănătatea înapoi. Am scăpat ca prin urechile acului, dar câteva celule s-au reactivat și acum produc metastaze în tot corpul. Îmi afectează organele interne lent și nu este nimic care să mă ajute să le opresc din a-mi lua încet viața... Răsuflă greoi, își lasă capul pe spate și închide ochii.

Simt cum o rocă extrem de grea mi se pune pe inimă și nu mă lasă să respir regulat. Știam că nu mă minte, dar am sperat până în ultima clipă că îmi va spune ceva ce mă va face să mă simt mai ușurat. Că este tratabil, că există o șansă foarte mică, dar există, să se recupereze și să se însănătoșească. Ceva. Orice.

Nimic. Corpul ei este mâncat de cancer cu încetineală și mi-o răpește mult prea rapid de lângă mine. Mă așez lângă ea și o iau în brațe. Nu știu ce altceva să fac, să-i zic, să-i alin durerea. Nici nu știu dacă acum o doare ceva sau nu. Gândul că timpul nostru este mult mai limitat decât aș fi putut eu vreodată să-mi imaginez, îmi face inima să-mi sângereze.

Aș fi în stare să-mi scot toate organele și să i le dau ei, doar ca să știu că ea va continua să trăiască și să-și dăruiască zâmbetul de înger altor oameni. Brusc, tot egoismul de care am fost vreodată capabil, mi-a fost smuls din corp.

Nu-mi doresc nimic mai mult decât să o știu trăind. Aș prefera să nu o mai văd niciodată doar ca să o știu fericită și sănătoasă cu altcineva.