Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a şaptea - Noaptea întâi

Trebuie să încetez să mă mai mint. Nu pot să continui cu fantezii absurde și fără pic de realitate în ele. Trebuie să știu care este adevăratul ei status și de unde provine dorința ei de a evita cât mai mult momentul de a pleca acasă. Purtarea ei este stranie și simplul fapt că a acceptat, în plină noapte, de a merge pe jos până acasă cu un necunoscut, mă face să cred că ceva nu este în regulă cu căsnicia ei.

-Vreau să te întreb ceva de multă vreme dar niciodată nu-mi fac curaj să o fac. Înghit în sec și o privesc pe sub gene, așteptând reacția ei.

Femeia se foieşte pe loc și mă privește răbdătoare.

Acum este momentul. Acum sau niciodată.

-Cum reușești să faci oamenii să se simtă atât de bine în preajma ta? Întrebarea îmi iese din gură în mod forțat și mă cert singur pentru lașitatea de care dau dovadă în fața ei.

Femeia se îmbujorează, dar schițează un zâmbet inocent. Își linge buzele cu o simplă mișcare a limbii și mai trage un fum din țigară.

-Nu fac asta intenționat. Cred. Nu știu. Probabil îmi doresc prea mult pace în lume și starea mea de pacifistă creează un fel de confort persoanelor din jurul meu. Râde și mai trage un fum adânc în piept. Să înțeleg că îți place compania mea, chiar dacă stâlcesc cuvintele în stil Hollywoodian? Mă întreabă și încearcă să-și controleze zâmbetul ce se chinuie să iasă la suprafață, formându-se două gropițe adorabile în obraji.

-Încetează. Vorbești mai bine decât prietena mea, Samira, atunci când a venit în Anglia. Chicotesc când îmi aduc aminte cât de mult se chinuia turcoiaca să pronunțe cuvintele corect.

-Iubita ta este araboaică?

Orice urmă de zâmbet îi dispare de pe chip și își lasă privirea în jos de parcă asfaltul a devenit, dintr-o dată, extrem de interesant.

Nu știu dacă să mă încrunt că a tras concluzia asta sau să mă bucur ca un nebun că pare să o deranjează acest mic aspect.

-Nu am iubită. Samira e o foarte bună prietenă și colegă de muncă. Îi explic și observ că colțul gurii ei se ridică puțin cât să schițeze un zâmbet scurt.

Acum ar fi momentul perfect să-mi fac curaj și să întreb dacă ea se întâlnește cu cineva, aflând mai multe despre natura relației sale cu soțul ei, dar normal că sunt un laș cu acte în regulă și rămân cu frica în suflet că există posibilitatea să-mi dezvăluie faptul că are o căsnicie fericită, spulberându-mi orice speranță.

Ne ridicăm de pe bancă în același timp, ca și cum corpurile noastre sunt învățate să se sincronizeze dintotdeauna.

-Te deranja dacă aș fi avut iubită? Întreb măcar acest mic detaliu dacă nu sunt îndeajuns de curajos de a afla lucruri cu adevărat importante despre ea.

-Ți-ar fi plăcut să fiu deranjată? Întreabă, continuând să meargă înainte, chiar dacă eu m-am oprit pe loc, neștiind cum să reacționez.

Oare ce naiba o făcuse să mă întrebe așa ceva?

Și care ar fi răspunsul corect în situația dată?

Nimic din comportamentul ei sau din vorbele ei, nu-mi dezvăluie nici măcar un indiciu cum ar trebui să fac ca să nu dau cu bâta în baltă.

Oare asta însemna că există o șansă ca noi să fim împreună și ea doar mă supune unui test acum?

Alerg până îmi sincronizez pașii cu ea și încerc să-i analizez expresia feței.