Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a opta - Cel dintâi răsărit

            Mâinele îi sunt reci și se cutremură în momentul în care simte contactul electrizant cu ale mele. Ne privim câteva clipe îndelungate și uităm să mai rostim un singur cuvânt. Toată înțelegerea, compasiunea și conexiunea se citesc în ochii amândurora și mă aplec spre ea, fără a mă gândi la cum ar putea reacționa.

          Eva răsuflă greoi și își apleacă capul în pământ. Se uită la mâinile noastre împreunate și îmi mângâie palma de degetul mare.

           -Ce este atât de diferit la tine față de ceilalți bărbați? Întreabă cu vocea răgușită și continuă să se uite în jos.

          -Aceeași întrebare mi-o pun și eu, de câteva zile bune, despre tine. Rostesc adevărul pur care-i atrage atenția și își ațintește înapoi ochii pe chipul meu.

          O încărcătură emoțională ia amploare în ochii săi albaștrii și pot simți din atingerea noastră că această femeie ascunde mult mai multe în spatele expresiei sale de înger.

          Asta mă face să o vreau mai mult. Mult mai mult decât mi-am dorit vreodată să fiu cu vreo femeie. E ca și cum am așteptat-o anume pe ea toată viața mea. E atât de simplă și, totuși, atât de misterioasă în același timp. Ca o cutiuță muzicală de care ești fascinat începând de la mecanism până la sunetul melodios ce-l scoate.

          -Crezi că sunt specială? Întreabă cu vocea aproape stinsă și mă chinui câteva secunde să-mi dau seama ce anume a întrebat.

          -Fiecare om este special în felul său aparte. Zâmbesc ca să o încurajez și îi strâng mâinile un pic mai tare.

          -Nu cred că acesta era răspunsul pe care-l așteptam. Murmură cu buzele aproape lipite între ele, își trage mâinile dintre ale mele și continuă să meargă pe trotuar.

           Privesc în jurul nostru și mă mir cât de goale pot fi străzile britanice uneori. Probabil că la fel de goale precum îmi simt și eu sentimentele uneori. Sentimente goale și dureroase.
          Totul devine ciudat între mine și Eva, iar eu nici măcar nu știu cum să vorbesc cu ea. Se leagă de orice cuvânt, expresie și mereu mă analizează din cap până în picioare pentru a lega reacțiile mele cu vorbele ce le scot. O bănuială răutăcioasă îmi acaparează mintea, dar prefer să nu mi-o dezvolt în cap. Este de-a dreptul imposibil ca soțul ei să o neglijeze și să o mintă ori de câte ori are ocazia.

           O bănuială nefondată. Doar atât rămâne. Sau cel puțin, asta sper pentru binele ei.

           O urmez îndeaproape și mergem iar în tăcere câteva cvartale. Poate că nu ne potrivim la capitolul comunicării între noi, dar pot jura că și ea simte chimia electrizantă dintre noi doi.

            -În spatele oricărei măști frumoase, se ascunde un chip care poartă cicatrici. Spune pe un ton scăzut care mă face să mă cutremur.

             Rămân perplex la auzul acestor cuvinte, dar nu risc să mai scot nici o prostie pe gură. Totuși, o curiozitate morbidă pune stăpânire pe corpul meu. Femeia asta încercă să-mi transmită un mesaj de care eu nu sunt sigur că îl tratez ca atare. Ceea ce a spus mă poate duce în alte direcții greșite și să reinterpretez totul cum îmi convine mie. Și eu chiar m-am săturat să mă tot mint.

            -Masca nu are nici o legătură cu sufletul. Șoptesc după alți o sută de metri petrecuți în liniște.

             Și abia atunci îi apare zâmbetul de care devenisem dependent fără știre. Uneori, am senzația că Eva este ca o carte deschisă, doar că citită dint-un unghi greșit. Zâmbetul ei firav este plin de sinceritate, recunoștință și timiditate pură, care doar din suflet poate să izvorască.