Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a noua - Cea dintâi îmbrățișare

           Cu siguranță nu-și dă seama de efectul ce-o are apropierea ei de trupul meu care râvneşte să-i guste fiecare părticică din corp până aș fi în stare să scriu o enciclopedie întegrală doar despre ea.

          -Nici măcar nu știu ce să spun. Mormăie în timp ce-și freacă palmele peste fața sa.

           Pare că ar vrea să se ascundă iar, dar ceva o împiedică să mai continue jocul ei de mult interpretat.

           -Orice vrei tu. O încurajez înțelegător sau, cel puțin, așa vreau eu să par în fața ei.

            Îmi fac de lucru cu șuvițele ei blonde și îi netezesc părul să cadă în cascade strălucitoare peste șoldul meu. Îmi sprijin capul într-un unghi cât mai confortabil în palmă, cu cotul afundat într-o pernă mică de decor.

          -Ai avut o copilărie frumoasă?

           Nu mă aștept să redirecționeze totul asupra mea, dar nu mă las descumpănit.

           -Da. Părinții mei mereu au avut grijă ca eu să am absolut tot ce-mi doresc și să nu știu cum este să duc lipsă de nimic. Răspund cu apreciere, gândindu-mă la efortul depus de ambii adulți.

            -Cum au fost vacanțele voastre? Continuă să insiste pe acest subiect.

            Surâd în sinea mea și mă gândesc cu drag la toate amintirile frumoase ce le-am păstrat adânc în sufletul meu.

           -Mama și-a dorit mereu să aibă o fetiță. A fost fericită de nașterea mea dar a încercat să-mi poarte de grijă exact ca unei fete, îmbrăcându-mă cu hăinuțe roz. Când mergeam la mare, îmi cumpăra slipi roz, compleu cu un sutien de copii. Spun și râdem amândoi la imaginea hazlie ce, probabil, ne apare amândurora în minte.

-Aș fi vrut s-o văd și pe asta. Se hlizește și își sucește gâtul câteva grade pentru a avea un unghi mai bun ca să mă privească.

-Tata a fost înnebunit de protecția excesivă a mamei și mereu mă acoperea când veneam mai târziu de ora stabilită acasă. Prin urmare, toate vacanțele mi-au fost un chin pe vremea aceea, dar nu-mi permit să spun că nu a fost o mamă bună. Și asta până și de Crăciun, chiar dacă eram trecut de doisprezece ani, mama încă mai insista că de fapt tata, îmbrăcat în costum de Moș Crăciun, era unul autentic și că dacă îmi vreau cadourile, trebuie să mă pun în poala lui și să spun o poezie.

Râdem amândoi câteva secunde. Eva prinde o îmbujorare adorabilă în obraji și își oprește căscatul cu mâna stângă.

-Mai povestește-mi. Murmură și face ochii mari, parcă împotrivindu-se somnului inevitabil ce o copleșea.

-Să știi că nu am nimic împotrivă dacă rămâi aici să dormi, atâta timp cât soțul tău nu mă va reclama la poliție. Încerc să fac o glumă și îmi iese fix invers.

Eva deschide larg ochii și mă privește cu gura întredeschisă. Pare că abia acum și-a amintit iar de omul ce, probabil, o așteaptă acasă. Ne afundăm împreună într-o liniște apăsător de bizară dar nu îndrăznim nici măcar să respirăm zgomotos, parcă fiind privați de oxigen pentru câteva clipe.

-A fost o glumă proastă. Încerc să mă scuze după o pauză mai mult decât stânjenitoare.

Mă privește cu minuțiozitate câteva momente și răsuflă de parcă are o piatră pe inimă și face tot posibilul să scape de aceasta. Aș vrea s-o iau în brațe și să o mint pe ea, pe mine, că totul va fi bine când știu că ea are o povară grea în spate, la fel cum o am și eu pe a mea dorindu-mi imposibilul.