Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Partea a paisprezecea - Ziua a șaizecea

Parchez mașina iregulamentar în fața școlii și înconjor clădirea pentru a ajunge pe terenul de fotbal. Analizez locurile din umbră și nu reușesc să văd nici un semn că ea ar fi aici. Mă uit la tribunele din capătul opus de unde mă aflu și îi zăresc părul blond revărsându-se pe o bancă. Alerg spre ea și sar peste toate băncile până ajung în dreptul ei. Îmi pun o mână pe piept, încercând să-mi stăpânesc răsuflarea sacadată, timp în care ea continuă să stea cu ochii închiși, lăsând lacrimile să se prelingă de pe tâmple în păr.

Mă așez în genunchi pe lemnul crăpat pe alocuri și îi mângâi pe fruntea albă. Pleaopele îi tresar atât cât să mă anunțe că este conștientă de prezența mea în preajma ei, dar nu se sinchisește să confirme asta cu proprii săi ochi. Îi analizez chipul cu atenție și lipsa de vâtăi îmi calmează, cât de cât, inima care îmi pocnea în piept.

Nu a atins-o nenorocitul. Cel puțin, nu s-a atins de fața ei frumoasă.

Îi trasez cu degetele tremurânde sprâncenele, tâmplele și rămânem în liniște momente bune. Ea nu vrea să-și deschidă ochii și să-mi vorbească, așa că nici eu nu mă simt responsabil să deschid un subiect. Oricare subiect.

Nici măcar nu știu ce aș putea să-i spun în aceste momente. O simt atât de fragilă la doar câțiva centimetri de mine, dar nu îndrăznesc să fac nici o mișcare în plus care să o disturbe din calmul ce ne domină pe amândoi.

Aș vrea să o întreb despre un milion de lucruri, dar știu că nu este momentul potrivit. Niciodată nu pare a fi momentul potrivit când vine vorba de Eva.

Nu știu de ce m-a chemat ca să stau aici, ca un neputincios în fața ei. Nu știu cum să-i alin durerea și nici măcar nu am habar ce naiba i-a creat acest zbucium interior care pare mult mai înfricoșător căci este atât de mut.

-Continuă. Murmură, păstrându-și ochii închiși în momentul în care mă opresc din a-i mângâia fața.

Mă oprisem deoarece mă pierdusem în propriile mele gânduri. Acum am văzut posibilitatea de a-i vorbi.

-Vrei să mergem? Șoptesc aproape de urechea ei, atât de încet încât să fiu sigur că nu o voi speria în toată liniștea ce ne înconjoară.

-Aș vrea să văd marea. Îmi răspunde la fel de șoptit încât am impresia că nu am înțeles-o.

-Te pot duce să vezi marea. Spun răgușit, dar nu-mi dreg glasul de frică să nu stric atmosfera relaxantă dintre noi.

-Acum? Întreabă și îi întâlnesc ochii albaștrii.

Sunt roșii de la atâta plâns, ceea ce-mi crează o reală senzație de disconfort. Am nevoie să știu ce a făcut-o să plâng până ajunsese în halul ăsta, dar nu pot să nu mă las vrăjit de frumusețea ei. Sunt propriul meu masochist și mă îmbăt cu priveliștea din fața ei. Iar egoistul din mine îmi țipă în timpane să o iau de lângă acel bărbat care o face să pară atât de nefericită.

Nu mai plânge și asta pentru că pare fixată pe ideea mea.

-Acum... Afirm și din cap ca să o încurajez să mă lase să o îndepărtez de acest loc.

Se ridică în șezut și continuă să mă privească, de parcă este nesigură de decizia mea. Ea nu are de unde să știe că eu aș fi urmat-o și la capătul lumii dacă ea mi-ar cere asta.

Mă ridic și îmi întind mâna spre ea. Își așază cu delicațe palma în a mea și coborâm cu grijă peste băncile tocite de vreme. Mă urmează ea pe mine, deși asta este doar o simplă iluzie. Sunt hipnotizat de această femeie ce-mi este interzisă în atât de multe feluri, încât am senzația că am fost blestemat cu o astfel de povară pe umeri.