Fluturi Prăfuiți - Enigma Evei

Patea a șasea - Ziua a douăzeci și cincea

Mă învârt în jurul tejghelei ca un bezmetic în timp ce pun restul lucrurilor la locul lor. Mă simt exact ca un leu în cușcă.  Grijile se fac din ce în ce mai simțite în fiecare mușchi și simt o durere acută în piept. Ceva nu este în regulă și asta o pot simți până în străfundul măduvei.

Las totul baltă și alerg spre ieșire. Examinez cu greu anumite petice întunecate dar continui să fug în căutarea Evei. Dacă Ana s-a speriat și a plecat să o găsească, înseamnă că am toate motivele de îngrijorare. Alerg printre corturi, standuri și vagoan,e dar nu găsesc nici un semn de la blonda mea.

În mai puțin de douăzeci de minute, o văd pe Ana singură în dreptul unei mașini argintii din parcare.

-Ai găsit-o? Întreb și încerc să-mi potolesc respirația accelerată pentru a nu-i da de bănuit că am alergat ca un nebun în căutarea Evei.

Bruneta se întoarce în direcția mea și se uită la mine cu privirea deznădăjduită. Ceva rău s-a întâmplat. O simt.

-Cam așa ceva. Telefonul ei este închis, dar soțul ei a spus că ea l-a anunțat că va veni acasă cu ultimul metrou de una singură. Încă nu a ajuns acasă, dar sunt sigură că este bine.

Vocea ei este lipsită de vlagă și cearcănele movii sunt și mai pronunțate în lumina felinarelor.

-Pleci?

-Da. Fiul meu mă duce acasă. Ar trebui să te duci și tu să te odihnești. Ne mai vedem, Leonard. Spune și mă mângâie mămos pe braț.

O îmbrățișez pe femeie și o las să mă sărute pe ambii obraji. Nu am primit nici un răspuns concret în legătură cu Eva și sunt mai mult ca sigur că până și Ana este încă îngrijorată de lipsa ei. Mă întreb de ce naiba soțul ei nu a venit în persoană să o aducă acasă.

Îmi închei hanoracul și inspir mirosul floral ce s-a impregnat în material. Scot pachetul de țigări și un hohot mut de râs îmi rămâne blocat în gât când îmi amintesc că i-am spus Evei că-l poate păstra.

Mă îndrept cu pași înceți spre iazul unde am văzut-o azi dimineață, cu gândul că de acolo s-a declanșat cea mai bună dispoziție a mea de care nu mai avusesem parte de luni bune.

Mă așez pe prima bancă, chiar dacă este lipsită de lumină și-mi aprind o țigară. Trag primul fum și mă bucur de familiaritatea ce mi-o oferă plămânilor mei. Privesc lebedele care și-au ascuns capul în penele lor albe care strălucesc până și în întuneric și îmi dau seama, abia acum, că micuțul iaz chiar merită vizitat de toți turiștii ce ajung în Londra. Fiind de-a locului, nu am atras niciodată atât de multă atenție la locul acesta care pare desprins dintr-un basm, fiind înconjurat de copacii verzi care te fac să-ți dorești să rămâi aici câteva ore bune pentru a medita. Nu este de mirare că foarte mulți pictori vin aici să se inspire din bucățica de natură a metropolei.

Pe terasa care este amenajată pe marginea iazului, observ o siluetă a unei persoane și îmi îngustez ochii cu speranța de a descifra cine este. Mă întreb dacă este cineva cunoscut care lucrează pentru York și mă îndrept spre partea aceea.

Sar poarta micuță improvizată a terasei și ajung pe margine. Rămân cu gura căscată când valul lung de păr blond îi acoperă spatele, ferind-o de frigul de afară. Are picioarele atârnate pe margine, printre zăbrele și se ține de barele de fier, privind în gol.

Îmi dau hanoracul jos și mă apropii tiptil lângă  ea. Așez haina pe umerii ei, moment în care se cutremură și scoate un icnet gutural.

-Doamne, m-ai speriat! Spune în șoaptă de parcă nu ar vrea să ne mai audă cineva, chiar dacă parcul este aproape gol, în afară de paznicii de noapte care au rămas să supravegheze amenajările lui York.