Boxerița (în curs de corectare)

Capitolul 24

  
   Patruzeci și șase de ore.

  Aproape două zile de când îl evit pe Matt și tot două zile de când nu mă antrenez. Înnebuneam. Pe o parte, să îl evit pe Matt era aproape imposibil fiindcă era pe aceleași coridoare din campus ca mine. Fără să își dea seama, sau cel puțin așa credeam eu, scăpam cum puteam de acolo și fugeam în altă parte să mă torturez cu amintiri de la luptă.

   Amintirea sărutului mă tortura. Cred că sunt masochistă. Vreau să spun, da, mă torturează amintirea asta dar nu regret nimic. Încă nu eram decisă asupra atitudinii ce trebuie să o am când îl voi revedea, pentru că era evident că nu puteam să îl evit la nesfârșit. Nu aveam experiență în asta și dacă mă consultam cu Alice sau Maria probabil nu încetau din a-mi pune întrebări pe care voiam să le evit.

   Pe de altă parte aveam două zile fără să mă antrenez și înnebuneam. Marc a avut grijă ca nimeni să nu mă lase să intru în sală să mă antrenez cum au zis infirmierele, decât după trei zile. Chiar m-au scos cu forța din sală acum două zile când am vrut să intru ca și cum plasturele de pe fruntea mea nu exista. Marc a cerut la doi băieți idioți să mă scoată afară și să se asigure că nu intru până ce nu trec cele trei zile.

  Aveam nevoie să intru în sală și să lovesc ceva sau pe cineva. Eram plictisită. Asta si dilema despre Matt mă omorau până în punctul în care nici nu mai puteam dormi bine. Desigur că și furtuna ce era acum afară nu mă ajuta deloc.

  Mă uit la ceas. Era 23:46.

  Îmi dau cu palma peste față exact înainte ca becul de la stâlpul ce ilumina la fereastra mea să se stingă. Mă strâng în pat ca un ghem, îmi îmbrățișez genunchii cu brațele și mă bag cu capul în perină ca și cum asta îmi dă viața. La naiba.

   Simțeam o nevoie să mă rog toată noaptea ca să treacă furtuna și să nu îmi mai ridice părul de pe corp, să nu îmi mai fie frică. Era aproape miezul nopții și eu nu puteam dormi... asta era la fel ca o tragedie.

  În schimb Alice sforăia și bolborosea cuvinte fără sens. Sunetul picăturilor pe fereastră mă făceau nervoasă, nu mai puteam rămâne aici mult timp sau voi ajunge să înnebunesc.

  Acele ceasului produceau un sunet stresant ce mă irita și stresa în același timp. Uram astfel de nopți ce îmi aminteau de acea noapte în care au murit părinții mei. Îmi venea să urlu dar nu o fac, erau ani de când evitam să plâng ca o fetiță mică ce îi iei înghețata. Tresar când un tunet se aude tare.

  Îmi ia două secunde să decid să ies de aici. Chiar dacă îmi e frică de furtuni îmi iau inima în dinți și mă ridic din pat, mă încalț și ies din cameră.

  Aveam nevoie să mă duc într-un loc unde nu erau ferestre pe unde puteam să văd sau să aud furtuna ce mă făcea să mă ascund sub pat. Suna prostesc, știu.

Din fericire deja știam unde să mă duc. Niciodată nu am fost acolo noaptea și mrobabil dacă mă vedea cineva nu era de bine... dar ce ar fi vrut să fac? Asta era ce le făcea brontofobia oamenilor.

Cobor scârile în liniște uitându-mă în toate părțile cu grijă să nu mă vadă nimeni.

- Ah! La naiba! Spun când ies afară.

Ploua puternic ca și cum singurul lucru era să mă facă pe mine udă până la piele. Mă uit în ambele părți ale străzii dar nu văd pe nimeni. Așa că îmi ridic bluza de pijama în cap, nu conta că râmâneam cu burta și sutienul la vedere, oricum nu era nimeni.