Boxerița (în curs de corectare)

Capitolul 17

Casa era exact cum mi-o aminteam. Nu era tipică de o familie bogată dar nu puteai să spui că era mică.

Doar cu gândul că voi intra în piscina mătușii Elena mă simțeam ca atunci când eram la liceu. Zâmbesc cu gura până la urechi când cobor din mașină, Matt coboară după mine.

- Frumoasă casă, doamnă Lander. Spune Matt urmând-o pe mătușa până la ușă.

- Oh, Matt. Spune-mi Elena. Mă faci să mă simt bătrâna, dragule.

Exact cum am bănuit. Îl tratează mai bine decât m-ar trata pe mine dacă m-aș întoarce în Miami. Aștept ca Haley să coboare.

- Cum a fost călătoria?

- Obositoare. În Londra era furtună.

- Oh... E teribil, nu?

- Da.

- Încă mai ai brontofobie?

- Din nefericire...

Haley mă ia în brațe.

-Într-o zi o să treci peste noaptea aceea, Kim. Mă strânge mai tare în brațe ca atunci când eram mici.

Zâmbesc ușor. Nu îmi plăcea să vorbesc despre "aceea noapte". De fapt nu îmi plăcea deloc să vorbesc de nimic asemănător cu "aceea noapte". Mă simțeam ca o persoană slabă și vulnerabilă cândîmi aminteam și uram ca lumea să mă privească cu milă. Intrăm în casă și mătușa ne zâmbește.

- Vrei să te ajut să urci bagajele, scumpo?

Scutur capul că nu și vreau să spun ceva dar Matt mi-o ia înainte.

- O să te ajut eu.

Vine spre mine și ia geamantanul. Îmi strâng mâinile la piept. Bine... Dacă el se oferea eu nu eram împotrivă. Oricum nu îmi surâdea ideea de a urca până la etajul al treilea cu o geantă de mărimea asta.

Haley nu mai locuia aici, s-a mutat în propiul apartament în oraș dar încă mai avea camera ei și aici. Camera mea era singura la etajul al treilea. Îmi plăcea vederea de acolo și fereastra în formă de triunghi din tavan.

Matt s-a oprit la etajul al doilea.

- Care e camera ta? Eu râd.

- Sus.

El oftează și își dă o palmă peste frunte. Urcă scările până sus mai încet decât a făcut-o până acum. Mereu am crezut că apariția lui fizică e falsă. Avea umerii lați și brațe puternice dar băiețelul abia putea să urce un geamantan până la etajul al treilea.

Râd de ce îmi trece prin cap. Am ajuns înaintea lui și merg spre ușa albă ce avea lipite literele cu numele meu. Deschid ușa și intru.

Pereții erau la fel, de aceeași culoare lila ce îmi aminteam. Era aproape identică cum am lăsat-o când am plecat. Cu toate că acum nu mai era nimic pe birou. În sertare erau puține lucruri, dar foarte valoroase pentru mine, ca albumul de fotografii și jurnalul meu de când eram mică. Dulapul era gol.

Aud pașii lui Matt ce intră în cameră și eu mă așez pe pat.

- Pot să te întreb ce ai în geamantan?

- Nu, nu poți, spun distrată.

- E mai grea decât tine! Sunt sigur. Continuă ca și cum nu m-ar fi auzit. Ai pietre sau ce? Mă faci să regret că te-am ajutat să urci... chestia asta.

Curios era că nu prea aveam haine ci mai multe cărți pe care le-am adus ca să le citesc ce cântăreau ceva.

    - Plăpândule, dă-mi asta.