Boxerița (în curs de corectare)

Capitolul 2

  
    Băiatul s-a aplecat lângă mine. Știam cine e. Bine, nu îl cunoșteam, nici măcar nu îmi aminteam cum se numește dar știam că e nou în Universitate. Doar ce a ajuns aici și deja erau toate fetele topite după el.

    Am auzit-o pe Alice vorbind despre el cu prietenele ei prin telefon. Desigur că el nu știa de mine, pentru că nu părea speriat sau măcar să reacționeze ca toți ceilalți care mă cunoșteau.

    Am luat para în mână înainte ca el să o poată lua.

  - Ce naiba e asta? Întreb deranjată.

  Băiatul avea îndoieli.

  - E... o pară, nu vezi? A răspuns cu sarcasm. Uite, îmi pare rău, ai trecut pe aici... și ridică din umeri. E vina ta, nu a mea.

     Închid ochii și îi deschid confuza si supărată.

  - Serios?! Spui că am trecut tocmai când tu aruncai... o blestemată de pară? Spun simțind cum sângele îmi urcă în cap.

    El s-a distanțat puțin.

  - Liniștește-te, nu e nevoie să vorbim urât, spune cu sprâncenele ridicate și cu un zâmbet de batjocoră. Poți să îmi dai înapoi para?

    Ce i se părea așa amuzant? Față idioată. Fruntea mea încă mă durea de la lovitură.

    Un grup de băieți și fete ce erau la un metru de noi încep să râdă în timp ce arătau spre noi. Și ei erau tot de la Universitate. Când m-am întors spre ei toți au privit în altă parte.

  Îi uram pe acești băieți, mereu crezându-se superiori în tot, făcând pe toți să se simtă rău. Era păcat că l-au contaminat și pe tipul cel nou cu aerul de superioritate, pentru că se vedea că erau prieteni. Dar dacă stau bine să mă gândesc se vede de la o distanță mare că el e un cuceritor ce lasă inimi frânte și se potrivește de minune în acel grup.

     Băiatul ce stătea în fața mea se întoarce spre cei care îi făceau semne de avertizare. O fată și-a trecut mâna la gât simulând că își taie capul. Idiotul! Se pare că nu a înțeles nimic doar a râs și s-a întors spre mine.

    Am strâns blestemata pară între degete, reușind ca sucul să se scurgă printre degete și să curgă pe mâna mea. Am regretat, acum o să fiu lipicioasă și murdară.

  - Se vede că nu ești de mult timp aici, spun rece în timp ce nu îmi luam ochii de la el și mă abțineam cu greu să nu îi dau una în față.

  - A, da? A zâmbit larg ca un actor de telenovelă. Încă nu cunosc bine orașul, poate mi-l arăți tu și îmi face cu ochiul.

     Mi-am dat ochii peste cap. Acum ce? De ce naiba flirtează cu mine?!

  - Încetează să mai vorbești cu mine ca și cum nu mi-ai fi dat cu o pară în cap. Strig nervoasă ... și deranjată.

    Niciodată, nimeni nu mi-a mai făcut cu ochiul... mulțumesc lui Dumnezeu. Era ciudat, dar nu știam ce să fac sau cum să reacționez. El a râs.

  - Ți-am spus deja că îmi pare rău de pară! râde. Urâsc perele.

   Mi-am strâns brațele la piept.

  - Da, sigur. ȘI CĂ AI ARUNCAT CU PARA E VINA MEA!! Spun sarcastic.

- Nu am spus ca e vina ta... eh, cum te numești?

- Mă numesc Alice, am mințit. Acum dacă nu te deranjează, am o durere de cap datorită tie așa că eu am plecat de aici.

    Mă opresc când văd că îmi întinde mâna.

  - Pot și singură, mulțumesc. Și mă ridic singură. El își dă ochii peste cap.

  - A fost un accident, treci mai departe! Ridică mâinile ca și cum el e nevinovat. Mi-au dăruit para, am decis că nu o vreau și am aruncat-o ( se bănuia ) în mare.

  - Ce inteligent! Spun ironic.

    Suspin de disperare, îmi dau parul la o parte și plec spre plaje.

  - Auzi, Alice! Strigă după un timp. Mă întorc brusc.

  - Acum ce?!

  - Para mea.

     La început nu am înțeles ce vroia să zică până când îmi văd mâna dreaptă, de unde nu știu din ce motiv încă mai aveam para. Nici măcar nu înțelegeam de ce mai vrea înapoi para dacă nici nu îi plăceau, și ce a spus era adevărat, chiar dacă era a lui.

     Eram la o distanța măricică de băiat, doar nu era să mă întorc să i-o dau în mână ca o fetiță mică și adorabilă, pentru care mă hotărăsc să o arunc cu toată forța mea în direcția lui. Se auzi un sunet de durere.

  Îmi măresc ochii de uimire când văd că l-am lovit cu para unde el sigur consideră locul cel mai sacru. El imediat se apleacă de durere cu mâna în locul lovit.

  Eu murmur un " ups " ca și scuză, mă întorc și plec spre cămin.

***

- Kim, așteaptă! Mă strigă Alice în timp ce eu treceam pe lângă terenul de fotbal ca să intru în clădire.

Mă întorc.

- Bună! Cum a fost mâncarea în port?

- Lasă asta! Mai bine povestește-mi tu. Cum a fost cu Matt Wilson lângă tine acum câteva minute? Întreabă emoționată.

      Matt Wilson... Deci așa se numește idiotul ăla.

- De unde știi că ... ?

- Și eu eram acolo, doar că un pic mai departe ocupată să mănânc un hamburger... ști tu, și își dă câteva palme ușoare pe burtă. Nu schimba subiectul, cum a fost?

   Nu știam cum poate să se emoționeze de la așa ceva. Eu preferam să uit ultimele douăzeci de minute din viața mea și Alice ce făcea? Mă obligă să le retrăiesc. Mulțumesc foarte mult.

- Mi-a aruncat cu o pară în cap.

  Alice înghiți în sec.

- Nu l-ai lovit, nu? Spune-mi că nu ai distrus fața aia așa frumoasă!

- Nu.

- Și miracolul ăsta?

- Alice! Și mă uit urât la ea.

- Bine, bine. Și ce ți-a zis?

- Ești imposibilă, Alice. Mi-a făcut cu ochiul idiotul.

- Uh.... Idee rea, nu e așa?

- I-am întors lovitura cu para, stai liniștită. Încerc să mă abțin să nu râd.

Alice face ochii mari și mă scutură de umeri.

- Ce ai făcut?

- Nu am făcut-o intenționat, a fost un accident.

- Lasă-mă să ghicesc... Nu a fost la față, nu? Am negat din cap mușcându-mi buza inferioară. Nici în brațe, nu? Am repetet negarea. A fost..... acolo? Și arată cu un deget acolo jos.

Am dat din cap că da, iar Alice țipă puternic.

Într-o secundă țipam alături de ea. Apoi începem să râdem amândouă, nu știu de ce râdeam dar râsul lui Alice era contagios.

Poate de aceea era una dintre puținele persoane care îmi cădeau bine și mă făceau să râd, ceva aproape imposibil în afară de mătușa Elena și sora mea Haley.