13.1 ♡

2.5K 202 29
                                    

-Cum...e posibil...? întreb cu o ultimă suflare.

Fetița a zâmbit.
-Ne mai vedem...Evelyn, îmi spune punându-mi mâna pe obraz.

Câmpul meu vizual începea să se încețoșeze. Vedeam o ceață cenușie apropiindu-se încet de mine și împânzind locul.
Nu...nu se poate termina acum!

Încercam din răsputeri să fac în așa fel încât să rezist, încât să mă pot ridica în picioare...dar nu reușeam.
La scurt timp tot locul devenise o ceață densă ce-mi îngreuna respirația.

-E numai vina mea... Îmi pare așa de rău, scumpo.
Vocea asta...? E chiar...ea?

Nici nu-mi trebuia vizibilitate ca să recunosc vocea dulce și blândă ce vorbise.
-...mamă...șoptesc ca pentru mine.

Trebuie... Trebuie să rezist...!

Mă încurajam singură, dar era în zadar.
Nu mă puteam mișca și singurele lucruri pe care le mai auzeam erau vocile înfundate ale prietenilor mei, strigându-mă.

Am închis ochii o clipă, apoi i-am deschis brusc...în același timp ridicându-mă în fund.
Aproape dădusem cap în cap cu Ish - care nu era nici la un metru de mine.
-Dumnezeule, Evelyn! strigă ea ușurată și îmbrățișându-mă.

Pe moment eram buimacă. Mă simțeam ca o mumie care doar ce-a fost readusă la viață, fiind paralelă cu tot ce-nsemna realitatea.
Dar nu am ezitat să-mi duc mâinile pe spatele lui Ish, încercând s-o consolez într-un fel sau altul, căci deja plângea cu lacrimi de crocodil.
-Sunt aici Ish, nu am plecat nicăieri.

Ea m-a strâns mai tare în brațe.

Imediat m-am trezit cu o mână pe față.
Am ridicat privirea și am observat că era Tyler, care, privindu-mă încruntat, dintr-un oarecare motiv își ținea mâneca hanoracului pe fața mea.
Mă pregăteam să-i dau eu mâna la o parte, însă la scurt timp și-a luat-o de unul singur.

Când a făcut asta am văzut o pată de sânge, nu foarte mare dar totuși vizibilă.

Am tresărit și mi-am dus mâna la nas, dând-o apoi la o parte și observând mici stropi de sânge pe podul palmei.
Acum înțeleg de ce e Ish așa îngrijorată.

-Hei, sunt bine acum! Nu plânge de parcă aș fi fost plecată prin spațiu și m-am întors după un milion de ani, îi spun dezlipind-o ușor de mine și zâmbind.
-Nu trebuia...nu trebuia să-ți spun de metoda asta! E periculoasă!
-Nu, nu e. Doar că nu sunt eu antrenată.
-Mă simt atât de prost, șoptește printre lacrimi. Evelyn, chestia asta te-a rănit! Am simțit că o iau razna când am văzut acea sângerare nazală... Și chiar am luat-o razna când am văzut că nu te trezești...
-A trecut, ok? Nu am nimic, decât o durere de cap enervantă. Unde e James?
-O distrage pe Cassidy.

Așa e. Cassidy a fost și ea acolo.
-...de ce?
-Aparent a avut o criză. Te căuta în disperare.
-Cassidy...a fost și ea acolo, în lumea aia, că să spun așa.
-Huh? Dar cum !?
-Avea un vis lucid. Iar visul ei lucid s-a suprapus cu dedublarea mea, ceea ce practic ne-a tras pe amândouă în același loc.
-Asta...asta înseamnă că dacă noi toți avem un vis lucid...iar tu încerci să călătorești...
-Nici să nu te gândești la asta. Nu vă trag după mine nici dacă e ultimul lucru pe care-l fac. Plus că e imposibil ca trei persoane să aibă în același timp...un vis lucid. Și de Cassidy mă voi ocupa eu.

-Deci, ce s-a întâmplat acolo? mă întreabă Tyler așezându-se lângă noi pe jos.
Îmi pare rău, dar...

-Nimic special, spun schițând un zâmbet. Nu am avut noroc și nu am primit ceea ce mi-am dorit, practic am făcut-o degeaba. Mai rău m-am enervat cu Cassidy...
-Nu ai dat de fetița aceea?
Ba da. Și de mama chiar.

A Strange Summer (Book 1&2)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum