LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

1- P R O L O G

Apoi l-am auzit și pe domnul General râzând, de parcă totul era foarte vesel.

- Are dreptate, Al. Niciodată- dar niciodată!- să nu atingi o femeie fără permisiunea ei!

El a ridicat din umeri încruntat.

- E ca o ființă sălbatică, a bombănit pentru sine.

-Exact! a spus tata cu satisfacție. E ca o ființă sălbatică.

Și cu asta am plecat mai departe.
Mi-am dat seama curând că nu trebuia să-l pleznesc pe Aldrich, pentru că voiam un favor de la el. Cu toate astea, după jumătate de ceas am decis că nu l-am pleznit atât de tare și că ar fi timpul să dăm uitării incidentul.

Îmi doream foarte tare să ajung mai aproape de lupii drăguți cu blăniță argintie.

- Pot să mă joc și eu cu puii tăi? am întrebat timid, ca o ofertă de pace.

Aldrich părea că nu uitase deloc întâmplarea. A clătinat din cap cu o aroganță insuportabilă.

- E periculos pentru tine. Nu te apropia de țarc, Penelope!

Apoi a plecat la fel de tăcut cum a venit, cu o lupoaică mare pe urmele lui.

Am făcut o plimbare lungă, după care ne-am așezat în sfârșit jos, și mama ne-a adus plăcinte cu carne.

Am vârât câteva pe furiș în buzunar.

Aldrich era doar puțin mai mare decât mine. Eram singură că mă pot împrieteni cu puii argintii din țarc. Știam că animalele sunt prietenoase cu cei care le dau de mâncare.

Am așteptat răbdătoare până când tata și Generalul au început să joace șah în pavilion, după care m-am tras tiptil tot mai aproape de adăpostul puilor.

Nu era nimeni care să mă oprească.

Am intrat cu ușurință în țarc, pentru că ușița nu era blocată.

Puii argintii m-au înconjurat prietenoși, înfulecând bucățile de plăcintă. Erau mici și drăguți ca niște căței. Nu știu cât timp m-am jucat cu ei, până când l-am auzit pe băiat.

- Penelope. Poppy.

S-a apropiat de gard, aplecându-se lent spre mine.

- Poppy, ascultă-mă cu atenție.

Păstra un ton jos, aproape șoptit.

- Ridică-te încet dintre pui și vino spre ieșire, bine?

- De ce? am întrebat iritată.

- Te rog, ascultă-mă. Vino către mine. Și nu cumva să fugi...

Atunci am înțeles. Era ceva în spatele meu.

- Poppy! a repetat el, prea târziu.

Am întors capul și am zărit lupul imens care se strecura prin gard mârâind. În clipa următoare am fugit spre ieșire strigând îngrozită după tata.

Lupul a luat-o urlând pe urmele mele. M-am împiedicat de ceva și am căzut în genunchi, la un pas de ieșire.

Aldrich a țâșnit spre mine, acoperindu-mă cu corpul lui.

- Ingra, nu! l-am auzit strigând.

Ghiare de foc mi-au sfâșiat umărul și rochia, am auzit țipete, colți și sunetul unor gloanțe trecând foarte aproape de capul meu.

Urletul lui Aldrich mi s-a impregnat în memorie, în sânge, în urechi.

Am țipat și am plâns până când am simțit brațele tatei, și mult timp după aceea nu m-am putut opri din tremurat.

Ani întregi mi l-am amintit pe Aldrich DeSilva așa cum l-am văzut atunci, întins în iarbă, cu fața inundată se sânge.

🌖

Nu l-am mai însoțit niciodată pe tata în Kadara. Mă temeam și numai de ideea că aș putea călca pe același pământ pe care calcă Aldrich DeSilva.

Știam de la tata că-și revenise, că i se vindecaseră rănile, dar avea semne pe față. Lupoaica își lăsase urmele ghiarelor pe obrazul lui drept, pe umăr, pe gât.

Aldrich DeSilva urma să poarte toată viața amintirea a ceea ce i-am făcut.

🌑

L-am reîntâlnit șase ani mai târziu, când Generalul DeSilva a venit în delegație în capitală.

Era vară și aveam pe braț o mulțime de trandafiri roșii pe care îi tăiasem din seră ca să-i duc acasă.

La cotitura unei alei m-am izbit de un băiat înalt care învârtea alene un briceag. Am ridicat privirea și am întâlnit niște ochi căprui cu firișoare aurii și verzi.

Groaza m-a paralizat în mijlocul aleii.

L-am recunoscut cu ușurință, deși se schimbase complet. Era înalt și suplu, cu o față frumoasă, brăzdată de cicatrici lungi și subțiri. Urmele ghiarelor lui Ingra.

Era monstrul din visele mele. Și învârtea în mână un briceag ascuțit.

Am scăpat trandafirii din mâini și am luat-o la fugă mânată de teroare.

Știam că va veni după mine.

I-am auzit pașii rapizi, răsuflarea, mârâitul.

Panica mi-a întunecat rațiunea. Nu mai vedeam încotro alerg, și brusc m-am trezit cu zidul de cărămidă în față și cu dușmanul meu în spate.

Brațele lui mi s-au strâns pe talie, sufocându-mă. I-am auzit în ureche răsuflarea regulată, de parcă n-ar fi obosit deloc.

I-am simțit degetele puternice atunci când m-a prins de păr, și gura pe gât, sub ureche.

Am știut că urma să mă muște, pentru că Aldrich DeSilva devenise mai mult lup decât om.

Și am țipat și l-am lovit, strigându-i să nu mă atingă. Nu mă atinge, monstrule!

Nu știu de ce m-a ascultat. Poate nu se aștepta să ripostez sau să urlu la el.

Acele clipe de confuzie mi-au dat timp să alunec pe sub brațele lui și să evadez, departe de grădină, oriunde.

Prima încăpere pe care am văzut-o a fost pivnița pentru vinuri.

M-am prăbușit în genunchi pe podeaua rece, cutremurată de cea mai reală teroare pe care am simțit-o vreodată.

🌑

Trebuie să mă pregătesc.

Dacă ne mai întâlnim vreodată, nu eu voi fi cea care trebuie să fugă.