Obsesia primei priviri |J.JK|

Capitolul II

Jungkook

După un timp ce o priveam insistent, vad că-și întoarce privirea spre mine. Cred ca privirea mea insistentă a dus la asta. Dar din instinct, m-am sculat de la masa mea și m-am dus la ea. M-am așezat pe scaunul din fața ei. Ea se uita oarecum deranjată însă nu puteam să nu o privesc. Ea mă face sa fiu atât de slab. Parcă îmi extrage energiea ca un demon. Este ciudat de atrăgătoare. Dar nu mă mir. E ce mai frumoasă fată care am văzut-o până acum. Nici nu o cunosc dar m-a făcut să-mi pierd mințile.

- Salut! Mă mai ții minte?
- Îmi cer scuze, ne-am mai întâlnit?
- Oh nu ții minte incidentul cu florile?
- Mmm, o da, dumneavoastră erați?
- Nu era nevoie să-mi dați bani. A fost doar un accident.
- A fost din vina mea. Eram neatentă și stresată. Nu am fost atenta la cei din jur.
- Acum sunteți bine?
- Da, desigur. Doar munca.

E atât de liniștitor să-i asculți vocea. Mă face sa o țin captivă doar pentru mine.
Dar nu am realizat la ce masă sunt până nu a venit chelnerul și mi-a pus cafeaua cu prajitura pe masă.

- V-am vazut aici și astea e ceea ce ați comandat, spune chelnerul.
- Vă mulțumesc!

O privesc pe cea din fața mea cum era atenta la ceea ce am comandat. Privea acea prăjitură, savurând-o din priviri.

- Dacă o dorești, poftim, spun eu, punându-i farfuria în fata sa.
- Oh, nu, mulțumesc!
- Am văzut cum o priveai.
- Îmi cer scuze. O puteți manca.
- Aș fi bucuros dacă ați manca și dumneavoastră.
- Îmi pot comanda dacă doresc.
- Nu cred ca o voi putea manca singur, spun chemându-l pe ospătar să-i aducă o linguriță.

Fata luase lingura și a început sa mănânce cu mine din acea prăjitură.
Îmi place acest moment. Ea chiar zâmbea simțindu-se bine. Asta mă făcea sa cred ca poate ne vom înțelege. Însă aceste clipe frumoase nu pot fi pe vecie, nu? Telefonul Îmi întrerupe atmosfera.
Îmi iau telefonul și răspunsuri la apel.

- Da?
- Jungkook o ședință urgenta s-a ivit. Noii parteneri de afaceri vor sosi astăzi pentru ședința. Vino urgent.
- Off. Ok Jimin.
- Mhm te aștept.

Închid apelul, privind fata ce savura acea prăjitură cu mare placere.

-Scuze, dar trebuie sa plec.
- Dar prajitura?
- O puteți manca.
- Atunci o plătesc eu, spune ea, scoțând din geanta niște bani.
- Nu e nevoie. E plăcerea mea.
- Dar mă simt prost.
- Nu trebuie. Doar bucură-te de ea. Nici nu pot să te las sa plătești. Ai plătit destul data trecuta.

Ea doar daduse din cap privind spre telefonul ei. Așteaptă pe cineva? Am observat ca mereu privea ecranul telefonului din când în când. Platesc apoi ies din cafenea intrând un alt băiat. Îl privesc de afara cum se așezase la masa ei.
Nu-mi spune că are pe cineva. Ma uitam la ei cum sau cuprins, eu plecând trist și fără speranța.

Haebara

Ca băiat drăguț e. Mi-a lăsat chiar și prajitura lui. Gândurile au fost întrerupte de prezenta băiatului ce-l așteptam de mult.

- De dor mi-a fost de tine, spun, îmbrățișându-l pe fratele meu mai mic.
- Și mie de tine surioara.

El se așează pe locul din fața. Îl privesc cu mândrie. A crescut atât de mult. Deja e un băiat mare și descurcăreț.

- Ce mult ai cescut, Misul.
- A trecut 2 ani de când nu ne-am văzut. Tu tot ești mai frumoasă. Pe zi ce trece tu mai frumoasă te faci.
- Încetează. Ma faci să roșesc.
- Dar e adevărat.
- Mhm dacă spui tu. Și, de ce ti-ai intors?
- Am terminat liceul și am decis sa fac universitatea aici.
- De ce?
- M-am saturat sa fiu departe de familia mea. Îmi lipsiți mult. Mi-a fost dor de mama și de tine.
- Și nouă. Dar ce facultate vrei să faci?
- Arte. La asta sunt cel mai bun.
- Îți doresc mult succes, frățioare.
- Mulțumesc.
- Vei sta cu mama?
- Mhm însă peste o luna jumate, când se va începe universitatea, voi sta în căminul universității.
- Ok. Te voi ajuta cu taxele pentru studii.
- Nu-i nevoie. Știu că sunteți oameni simpli însă voi munci la o cafenea sau voi găsi ceva să-mi plătesc taxele.
- Nu, nu, nu. Tu trebuie sa te concentrezi pe învățat.
- Dar eu tot voi munci și îți voi da banii înapoi.
- Mhm. Ești încăpățânat rău. Semeni mult cu tata. Avea aceasi ambiție.
Nu renunta pana nu își vedea planurile până la capat.
- Ne lipsește mult, spune, uitându-se în jos.

- Mhm. Dar suntem mândri ca am ajuns până aici cu ajutorul lui de a fi cel mai bun tată.
- Și mama a suferit mult dar a avut noroc și de noi. Așa era sa fie și mai distrusă.

-Trebuie s-o prețuim și pe ea cât o mai avem. Ea este doar ceea ce ne face fericiți.
- De acord, surioară.

Am stat la cafenea 1 ora apoi ne-am mai plimbat prin parc. Simțeam că parca ne urmarea cineva dar nu vedeam pe nimeni. Fratele meu nici nu simțea de aceea credeam ca eu sunt paranoică.

Jungkook

Nici în timpul ședinței Nu am putut să mă concentrez. Eram prea curios cine e acel băiat. Dar curiozitatea se transforma și în furie. Nu puteam accepta ca ea să fie cu cineva. După ce mi-am terminat munca am plecat spre cafeneaua unde am stat cu ea și nu era nimeni, dar în parcul de lângă cafenea, i-am zărit c-un se plimbau. Am început co urmăresc de departe. Ea chiar ma făcut nebun. Am ajuns sa spionez oameni. Off, nici nu-ți știu numele, dar as vrea să-l stiu atât de tare. Îi văd cum el o îmbrățișează si pleca, ea plecând în direcția opusă. Acea îmbrățișare m-a făcut foarte nervos dar și gelos. Fato, mai înnebunit. Ca un prost, am urmărit-o pana acasă. Ea se tot uita prin jur. Cred că simțea. E și normal. Cine știe ce e în capul ei acum. Dar îmi dau seama ca ea trăiește în același cartier ca și mine doar ca la patru case depărtare. Doamne nici nu am observat-o pana acum. De ceeee? Cred ca mi-am găsit sufletul pereche. Stăteam în pragul casei mele și o priveam cum întra în casă. Ce fericit sunt că o s-o pot vedea mai des. Dar ceea de ma întristează e gândul la acel băiat de azi.

(îmi cer scuze pentru greșelile de ortografie.)