Colţi II

Capitolul 7- Reîntoarcerea

M-am ridicat brusc în șezut, lumina inundându-mi ochii. Mi-a luat puțin până ce mi-am obișnuit privirea cu împrejurimea, amintindu-mi cele întâmplate. Era o priveliște oribilă. Bucăți din avionul prăbușit erau împrăștiate peste tot în jurul meu, unele fiind cuprinse de flăcări. Ici-colo se putea zări câte o parte din ceea ce obișnuia să fie o ființă umană, iar mirosul de sânge devenea sufocant.

Și totuși, acea viziune, care părea extrem de reală, care părea să ia loc chiar în acest moment îmi reapăru în minte. Nu îmi venea să cred că ar fi fost real, dar altă explicație nu puteam găsi. Astfel, privirea mi-a alunecat înspre Jacob, Kim, Jake și William, cei patru fiind cei mai apropiați de-

-Melanie. Te-ai trezit în sfârșit. L-am auzit spunând pe Alex, care nu părea să fie chiar fericit. M-am uitat înspre el, dând din cap afirmativ, în timp ce el s-a pus pup lângă mine. Hei, crezi că ai putea vorbi cu Ann? E în șoc, nu pot să fac nimic.

Am dat din cap, afirmativ, cu o urmă de zâmbet apărându-mi pe buze datorită grijii de care dădea dovadă el. Acesta s-a ridicat în picioare, întinzându-mi o mână pentru a mă ajuta să mă ridic.

Ann stătea cu spatele sprijinit de un copac, la limita dintre haos și pădure. Stătea cu fața îngropată în genunchi, în timp ce mâinile îi erau îmbrățișate în jurul acestora. M-am așezat lângă ea, fără să spun ceva, doar așezând o mână pe spatele ei care, prin tremurături, dădea de gol faptul că plângea.

-Ann, de ce plângi? Toți suntem bine. Am încercat eu s-o înveselesc, dar s-a dovedit că am făcut doar rău. Roșcata își ridică privirea înspre mine, ochii ei mari fiind înecați în lacrimi.

-Nu chiar toți. Răspunse ea. Nici măcar nu îl cunoșteam, nu mă cunoștea. Continuă ea, iar vocea îi era sugrumată de lacrimi. De ce nu pot să fiu și eu ca voi ceilalți, independentă?

Am privit-o, apoi fără să mă gândesc mi-am așezat brațele în jurul gâtului ei, strângând-o într-o îmbrățișare. Am simțit cum și-a îngropat fața în umărul meu, strângându-mă cu putere de mijloc în acea îmbrățișare.

-Nu suntem independenți, eu cel puțin nu. Crede-mă, aș fi înnebunit deja de un milion de ori dacă nu vă aveam pe voi, pe tine în special. Pe de altă parte, tu pari să-ți păstrezi cumpătul atât de ușor, te descarci pe loc și apoi treci peste. Te invidiez pentru asta. Am șoptit eu. Vroiam să vadă un fapt real. Ea, spre deosebire de mine, era cu picioarele pe pământ, era puternică. O invidiam, și totuși o admiram pentru asta.

~

Ne aflam deja de probabil o oră, sau chiar mai mult în fosta casă a mătușii. Am primit pe parcurs un apel de la ceilalți, care atunci când au aflat cele întâmplate au decis să ia primul avion înapoi. Eu încă nu le spusesem celorlalți de viziunea avută, de teamă să nu-i bucur fără motiv- deoarece nu este sigur ceea ce am văzut.

Ușa se trânti brusc de perete, Jefferick fiind primul care a intrat. Lumina slabă de afară ne dădea de înțeles că era deja lăsarea dimineții. Vampirul făcu niște pași rapizi înspre Kim, pe care a strâns-o în brațe, sărutând-o pe frunte. Ceilalți au intrat de asemenea grăbiți pe ușă, aproape că la fel de îngrijorați ca și vampirul Devon.

-Uite persoane care nu greșesc avionul. Spuse, ironic desigur, dar în glumă, Jacob către William, care și-a dat ochii peste cap.

-Arătau la fel, ce ai fi vrut să fac? Întrebă el, luând cele întâmplate în glumă.

Eu am oftat, dându-mi ochii peste cap. Nu-mi venea să cred că puteau lua în glumă cele întâmplate în acea zi. Și totuși, m-am lăsat pe spate, închizând ochii la atingerea moale a spătarului colțarului.

Știam că nu am adormit, și totuși am auzit o voce bine cunoscută acoperind vocile prietenilor mei. O voce îngrijorată a unei femei pe care cred că nu am cunoscut-o cu adevărat vreodată, era vocea Elenei.

-Ceea ce urmează, va fi diferit de tot ce s-a întâmplat până acum. Nu va fi neapărat mai greu...va fi doar diferit. Spuse ea.

-De ce? Am început eu, presupun că nu cu voce tare. De ce tot vii, îmi intri în minte, îmi dai sfaturi, când nici nu ești în stare să-mi dovedești că pot avea încredere în tine?!

Părea să râdă. Sincer, mă bucur că nu puteam să o văd. Nu aveam nevoie de acea privire superioară, acei ochi verzi și misterioși, care-mi dovedeau că nu știu nici măcar un sfert din adevăr.

-Melanie, nu am nevoie de încrederea ta. Eu te avertizez doar. Dacă vrei, mă asculți. Dacă nu, nu. Nu îmi pasă, te avertizez doar pentru că presupun că ar trebui să știi. Asta, plus că e destul de amuzant să văd că încă nu îți dai seama că ai enervat Anticii prin schimbarea blestemului ales de ei. Explică mătușa, cu o voce atât de calmă, atât de liniștită, chiar amuzată.

-Te urăsc. Te urăsc atât de mult. Am mormăit eu, vocea mea fiind mai puternică decât anticipasem.

Elena chicoti, apoi am simțit o atingere rece pe umărul meu. O atingere care, într-o secundă, părea să vină din afară, scuturându-mă puțin. Mi-am deschis ochii, văzând-o acolo pa Ann, îmbrățișată protectiv de Alexander.

-Dacă tot dormi, du-te și tu în cameră. A spus ea, zâmbind slab. Eu am dat din cap, în semn afirmativ, dar apoi m-am ridicat de pe canapea.

-Eu mă duc până afară, dacă vrei poți să mergi tu cu Alex să dormiți la mine în cameră. Am răspuns, făcându-mi drum înspre ieșirea mea clasică: geamul. M-am cățărat mai ușor decât obișnuiam, apoi așezându-mă cu spatele rezemat de peretele casei. Priveam în gol pădurea, amintirile găsind momentul potrivit pentru a se face simțite.

Un sunet a dat de gol faptul că cineva a decis să iasă, ca și mine. Într-o fracțiune de secundă am văzut-o pe Kim, privindu-mă, apoi așezându-se la rândul ei pe iarbă.

-E frumos aici. A spus ea din senin, cu un zâmbet sincer apărându-i pe buzele palide. Am dat din cap afirmativ, și în acea liniște am avut un impuls ciudat de a-i spune despre viziune.

-Kim... Am început eu, atrăgându-i atenția. Dar am fost deranjată de un foșnet venind din pădure, un foșnet subtil.

Ne-am uitat amândouă într-acolo, văzând ceva alb, mișcător printre copaci. Acea siluetă albă s-a apropiat de noi, cu fiecare pas crescându-ne șocul, uimirea. S-a oprit doar la câțiva pași, privindu-ne ca și scăpată din efectul unei transe.

Presupun că mâinile îmi tremurau, iar mintea mea încerca să găsească o altă explicație. Dar nu exista o altă explicație. Rochia de culoare albă și balerinii de aceeași culoare, în care am văzut-o ultima oară, acel păr lung, ondulat și negru și toate trăsăturile- toate îmi confirmau același lucru.

Alice era vie.