Colţi II

Licuricii

Annais:

Alergam pe holurile întunecate ale casei ce era mult mai mare decât anticipasem, fiind incapabilă să găsesc o ieșire din labirintul întunecat. Încercam să memorez pașii, dar era de-a dreptul amețitor, aceleași holuri dominate de întuneric învârtindu-se haotic în jurul meu.

-Ann, calmează-te. L-am auzit pe Brook, care mai apoi și-a așezat mâinile pe umerii mei, întorcându-mă cu fața înspre el.

Ochii săi erau ațintiți către ai mei, fapt ce reușea să mă calmeze. Respirația mea devenea regulată, până ce totul părea să fie o scenă liniștită avută într-un cadru aparent normal. Mi-am îndreptat privirea în jos, simțind cum, deodată, trebuie să inspir mai mult aer pentru a satisface nevoile corpului meu.

-Crezi că vom mai scăpa de aici? Am întrebat eu cu o voce subțire, o voce sufocată de lacrimi.

-Sunt sigur. A răspuns Brook, și cu asta m-a tras într-o îmbrățișare strânsă. Când m-am simțit cuprinsă în brațele lui am dat drumul stresului acumulat, fricii și anxietății prin lacrimile ce se prelingeau de pe obrajii mei pe tricoul lui. El m-a tras ceva mai aproape, în timp ce eu strângeam cu putere tricoul său, încercând cu disperare să îmi adun forțele și să continuăm încercarea de a scăpa de aici.

Melanie:

Unghiile mele zgâriau în treacăt peretele de ciment pe lângă care treceam, în timp ce îi urmam pe Jake și William. Scările abrupte erau mult prea întunecate pentru a vedea ceva, iar cu cât coboram mai mult aerul părea să se împuțineze. Priveam înspre cei doi, care nu păreau să fie într-atât de afectați de lipsa de oxigen din cameră.

Deodată, lupul cafeniu se opri din mers, nemișcat, ca o statuie. Doar ochii strălucitori i se mișcau, ocolind în întregime scările următoare. Ne-am oprit cu toții din mers.

Puteam simți și eu ceva în neregulă cu scările ce urmau, ceva ce nu puteam explica în cuvinte. William se uită înspre mine, apoi înspre lup. Vampirul se aplecă, luând o piatră micuță și aruncând-o pe una dintre scările din față.

Pentru câteva momente, nu se întâmplă nimic. Însă doar câteva momente a durat calmul, "calmul de dinaintea furtunii", cum îl numeam eu. Totul a început să se zguduie, de parcă dădea să cadă. Cutremur.

M-am dat un pas în spate, dar m-am oprit acolo, simțind cum pământul de sub picioarele mele se crapă chiar mai tare. Totuși, cutremurul nu încetă până ce din tavan nu se prăbușiră mai multe pietre gigantice.

Nu părea a fi ceva ca un obstacol considerabil, asta până ce pietrele gigantice nu au început să se cutremure fiecare în parte. Doar câteva secunde a ținut până ce acestea s-au ridicat, fiind ca niște luptători de piatră, cu ochii săpați în pietrele ce serveau drept chip. Am făcut schimb de priviri cu ceilalți doi, apoi am decis să atac. Mi-am concentrat energia magică în direcția celor trei monștrii, folosindu-mi elementul natural pentru a-i anihila.

Cum mă așteptam, cele trei monstruozități au explodat, devenind o adunătură de pietricele. Totuși, nu a durat nici măcar un minut până ce aceștia au devenit din nou cei trei monștrii de piatră.

Și ceilalți doi au încercat, dar același rezultat. Am luat ca un semn al frustrării urletul lupului, la fel cum a fost și înjurătura lui William.

-Chiar nu putem să scăpăm de ei odată?! Am întrebat eu răstit, sentimentele de furie fiind resimțite și prin pereții holului, care se umpleau de crăpături subțiri ca niște vinișoare.

-În spatele chestiei. Spuse William, după o scurtă perioadă de gândire, arătând către o anume zonă de pe spatele monstrului, o zonă strălucitoare, purpurie.

Am dat din cap aprobator, pregătindu-mă să imobilizez creaturile de piatră. Mi-am închis ochii, ridicând mâinile în aer. Pe când să îmi deschid ochii, cele trei creaturi erau imobilizate. Profitând de ocazie, ambii Jake și Will au atacat presupusele puncte slabe ale monștrilor.

Din fericire, planul vampirului a funcționat, cele trei creaturi prăbușindu-se în mormane de piatră.

Annais:

În sfârșit, am reușit să văd în depărtare un geam. Un geam mic, ca și cel din cameră, dar un geam totuși. Făcând schimb de priviri cu Brook, am alergat înspre acesta.

Cu greu, am reușit să îl fac să se clintească. Chiar credeam că am găsit o scăpare. Însă atunci când am deschis geamul, tot ce am putut vedea era un zid de cărămidă construit exact în spatele geamului fumuriu. L-am închis, frustrată.

M-am uitat înspre Brook, care părea la fel de dezamăgit ca și mine. Am rămas acolo, nemișcați o perioadă. Asta până ce, undeva în depărtare, am auzit din depărtare voci cunoscute.

Probabil că instant mi s-a luminat chipul, ridicându-mi privirea înspre Brook, care părea la fel de uimit.

Fără să mai stăm și să discutăm, am alergat în direcția vocilor. Brook mă apucase de mână, ca să fie sigur că nu mă voi pierde de el.

Uimitor, nu ne înșelasem. Acolo se aflau Jacob și Taylor ale căror chipuri au exprimat o mare de emoții dintre care era predominantă uimirea la vederea noastră. Iar la nici un minut, de pe un alt hol a apărut și Alex. La vederea lui, mi-am smucit mâna din cea a lui Brook, alergând către iubitul meu. L-am îmbrățișat strâns, luându-l prin surprindere.

-Hei, ușa asta. E deschisă. Interveni Jacob, cu o voce stinsă, atrăgând atenția tuturor.

Ne-am apropiat către băiatul ce ținea nemișcată ușa întredeschisă. După o scurtă consultare din priviri, el deschise ușa. Ceea ce am văzut fu surprinzător. Eram înconjurați din toate părțile de pomi, în afară de încă trei uși ce veneau fiecare din părți diferite, dar erau foarte apropiate. Una dintre uși era culcată pe iarbă, însă nu sunt sigură că nu se afla nimic altceva sub ea. A doua venea dintr-un copac evident nenatural, mult mai mare și uniform colorat decât orice alt copac normal. A treia ușă era cea mai ciudată poate, venind de nicăieri. Însă judecând după cele întâmplate, orice era posibil aici.

Deodată, cele trei uși se deschiseră în acelaşi timp. Din spatele fiecăreia au apărut câte un grup dintre cei rămași în camere. Fiecare însă era în transformare totală. În momentul în care aceștia au pășit afară peste pragul ușilor au revenit la formele normale, fapt ce cred că i-a afectat cumva pe toți.

Un val de confuzie, spaimă și chiar groază mi-a cuprins întregul corp, întreaga existență, în timp ce o mulțime de licurici acum extrem de strălucitori își croiau drum printre noi.

Sfârșitul capitolului :3 Wee, vine capitolul 5, vacanța se apropie :)) Lipsă de inspirație la titlu. Și, în caz că nu se vede melodia, aceasta este Please don't say you love me de la Gabrielle Aplin, cover făcut de Arden Cho.

Şi...aşa, pe lângă subiect. Vă recomand filmul The DUFF. Are 1 oră şi jumătate, şi e vorba despre o tipă obsedată de horror şi chestiile japoneze (pe mine de la începutul ăsta m-a prins :)) ) care are ca cele mai bune prietene două tipe super extra drăguţe, sexy, etc. Iar ea e DUFF-ul, adică aia mai urâtă, dar uşor abordabilă care nu e bună doar pentru a da sfaturi în legătură cu prietenele ei. Şi un tip îi zice asta şi ea încearcă să se schimbe şi se întâmplă o tonă de chestii super complicate, filmul merită văzut. :3 L-am văzut cu DeeaAnnaisDeea, aka Annais din carte *^_^* E o comedie, e romantic, e super fain :3