Fata cu creierul defect

Capitolul 6

* Extras din jurnalul lui Sophie *

Când l-am cunoscut pe Eric, mintal, eram încă un copil.

Eram în al doilea semestru din primul an de facultate, iar curiozitatea și efervescența specifice vârstei m-au împins să intru în vorbă cu tânărul și arătosul antreprenor care venise să ne împărtășească povestea succesului său.

Era un bărbat înalt și elegant, bărbierit la piele, cu cârlionți de culoarea nisipului și ochi de smarald. Nici nu-mi trecea prin gând că un bărbat ca el s-ar putea uita vreodată la mine. Pur și simplu aveam un milion de întrebări și voiam să îl descos, pentru că, din prima clipă când începuse să vorbească, am simțit că tot ce îmi doream era să fiu asemenea lui – un om de succes.

Dar unele dintre întrebările mele erau ciudate și nu voiam să mă audă colegii mei, așa că, la finalul prezentării, hotărâtă să le-o iau înainte, am sărit peste rândul de bănci și scaune ce ne despărțeau și m-am postat în fața lui. Expresia de pe chipul său a fost una de șoc absolut. Nu s-ar fi așteptat niciodată să vadă pe cineva, cu atât mai puțin o fată de vârsta mea, executând o astfel de manevră.

M-am scuzat și mă pregăteam să-i pun prima întrebare, când el mi-a întins o carte de vizită, zâmbind, și mi-a spus:

– Îmi pare rău, dar am o ședință foarte importantă și deja sunt în întârziere. Dacă încă mai ești interesată, putem discuta întrebările pe care le ai la o cafea. Ce zici?

Am împietrit. Răspunsul lui mă luase pe nepregătite. Și, totuși, trebuia să-mi recunosc, mă simțeam flatată.

„Dintre toți colegii mei, doar pe mine m-a invitat la o cafea. Sigur vede un potențial în mine!" m-am entuziasmat, în sinea mea.

Așa că i-am mulțumit și l-am întrebat la ce oră și în ce zi ar fi disponibil.

– Oricând, înainte de opt.

– Dimineața?! mi-a scăpat mie.

– Prea devreme? s-a amuzat el.

„Sigur e un test ca să vadă dacă sunt suficient de motivată!" m-am gândit.

– Nu, sigur că nu, voiam doar să fiu sigură.

– Oh, era să uit. Eric, îmi pare bine, mi-a spus el apoi, zâmbind, după care mi-a întins mâna.

– Sophie, asemenea, i-am răspuns, stânjenită.

– Ei bine, eu trebuie să plec. Mi-a părut bine de cunoștință, Sophie, s-a scuzat, punând accentul pe numele meu.

– Dar, stai, nu mi-ai zis unde ne vedem!

În acel moment, el ajunsese deja la ușă, dar, din mers, și-a întors fața peste umăr, rânjind, și a făcu un gest din mână, ce însemna să-l sun.

– Ooo, Sophie are o întâlnire, m-a tachinat Bruno, cel mai nesuferit dintre colegii mei.

„Haha, mori de ciudă, maimuțoiule!" m-am gândit, emanând mândrie prin toți porii. Îmi plăcea să-l numesc maimuțoi pentru că, în ciuda inteligenței sale ridicate, avea și o pasiune neegalată pentru a arunca cu rahat atunci când ceva nu-i convenea.

– O întâlnire de afaceri, l-am corectat. M-a invitat să dezbatem întrebările pe care n-am mai apucat să i le adresez.

Știam că, dacă-l fac să simtă că motivul era legat de inteligența mea, avea să-l usture, iar cum nimeni nu încercase vreodată să-l pună la perete, consideram că era de datoria mea s-o fac. Deși, trebuie să recunosc, în acel moment mă rugam la toți zeii ca motivul lui Eric să fi fost legat de ceea ce implicase Bruno.

Spre imensa mea bucurie, la finalul întâlnirii „de afaceri", Eric mi-a sărutat mâna, foarte galant, și m-a întrebat când mă mai poate vedea. Așa a început prima mea relație și, în acel moment, am simțit că îmi găsisem în sfârșit mult așteptatul cavaler pe cal alb.

Eric era bărbatul perfect – frumos, inteligent, realizat. Până ce n-a mai fost.