Fata cu creierul defect

Capitolul 3

Într-o zi, acum deja în clasa a șasea, Sophie fu, din nou, ținta tachinărilor la școală.

– René, dă-mi înapoi ghiozdanul!

– Hahaha, Sophie proasta nu e în stare să mă prindă.

– Dă-mi odată ghiozdanul, idiotule! N-am timp de căcaturile tale astăzi! îi strigă ea, după care îl împinse cu putere.

René nici măcar nu clipi, dar, în secunda următoare, Sophie simți o durere usturătoare pe obrazul drept.

„Nu pot să cred că m-a lovit..."

– Poate mă mai împingi vreodată, mârâi băiatul printre dinți, după care o lovi cu umărul, ieșind din clasă și lăsând-o țintuită în loc din cauza șocului.

De parcă totul s-ar fi petrecut în reluare, Sophie se uită cu ochii căscați, mai întâi la René, apoi la colegii ei. Toți, inclusiv fetele, o priveau mustăcind. I se puse un nod în gât, dar refuză cu vehemență să plângă.

„Nu aici. Când ajung acasă."

După terminarea orelor, îi trimise un SMS mamei ei: „Am antrenament de volei azi. Ajung cam în două ore." După ce trimise mesajul, își băgă telefonul în dulap și încuie ușa, după care fugi pe teren.

În ciuda întâmplării de pe zi, antrenamentul decurse minunat, iar Sophie reuși să uite, pentru câteva ore, de supărarea de mai devreme.

Când terminară, își luă telefonul din dulap, pregătindu-se de plecare. Dar, deschizându-l, descoperi că avea nouă apeluri ratate de la Maman. Înghiți în sec, iar pulsul începu să-i crească necontrolat. Știa ce urmează.

Când ajunse acasă, deschise ușa pe muțește, încercând să se strecoare cât mai în liniște în camera ei.

Dar Maman o aștepta în hol.

Când o zări, inima i se opri de-a dreptul. Era roșie la față și o privea cu niște ochi turbați.

– Băi, fată, tu o să mă bagi în mormânt! Ți-am mai spus de nu știu câte ori să mă suni să știu unde ești!

– D-dar...

– Nesimțita dracului... mă faci să sun de nebună pe la toți colegii tăi, să-mi crape inima!

– Dar ți-am dat mesaj, reuși Sophie să bălmăjească.

– Ce?!

– Ți-am dat mesaj... ți-am zis că sunt la volei și că mă întorc peste două ore.

– Unde mi-ai dat mesaj?! La dracu?! N-am primit niciun mesaj!

– Îți arăt telefonul meu dacă nu mă crezi, se smiorcăi Sophie.

– Nu-mi arăți nimic. Marș la tine-n cameră!

Sophie încercă să-i întâlnească privirea, cu ochii scăldați în lacrimi, dar femeia, turbată de furie, arăta de parcă era gata să o strângă de gât, așa că fata fugi în camera ei și se ghemui în pat, sub pătură. Deodată, însă, auzi ușa de la celălalt dormitor trântindu-se și tresări. Aproape instant, sări în picioare și începu să-și facă ordine pe birou. De fiecare dată când auzea pașii lui Maman apropiindu-se, începea să tremure, iar mâinile ei lucrau tot mai rapid.

„Trebuie să termin înainte să se întoarcă! Hai, mai repede, mai repede!"

Atunci când termină, cu fruntea lac de transpirație și corpul tremurându-i din toate încheieturile, lăsă să-i scape un oftat de ușurare.

„Măcar acum nu mai are încă un motiv să mă certe."

Câteva ore mai târziu, Maman îi bătu la ușă și, fără să mai aștepte un răspuns, intră și se proțăpi în pragul ușii, de data aceasta cu o mină bine-dispusă și cu un zâmbet larg pe buze.

– Hai să mâncăm, am gătit felul tău preferat! o chemă ea, pe un ton mieros.

„Nu mi-e foame..." se gândea Sophie, stând la masă, dar nu îndrăzni să spună nimic. Tot ce și-ar fi dorit erau niște scuze binemeritate, dar știa prea bine că nu avea să le primească, așa că lăsă privirea în farfurie și se forță să mănânce tot. Îi venea să vomite, dar până și asta ar fi fost o variantă mai bună decât să riște să o enerveze din nou pe Maman.

Chiar înainte să plece la culcare, femeia o opri și îi spuse:

– Te iubesc! Să nu uiți niciodată asta! după care o trase într-o îmbrățișare care, pentru Sophie, era la fel de plăcută ca strânsoarea unei menghine.