Sensuality

Capitolul 22

 Imediat ce termina de rostit fraza o impinse in prapastia din spatele ei, facand-ui vesel cu mana. Incepu sa se rostogoleasca pe deal in jos, lovindu-se cu capul de pietrele tari care o raneau, ii era teama pentru vietatea ce vruia sa iasa, ce ii provoca atata durere. Cand insfarsit trupul ei ramase suspendat la radacina unui copac, un alt val de durere, de data aceasta si mai puternic o lovi din abundenta facand-o sa isi acopere burta cu ambele maini "Haide Shara rezista, nu trebuie sa mori inca, trebuie sa fi puternica, micutul tau vrea sa iasa, mai rezista doar pana se naste, apoi poti sa inchizi ochii linistita. Trebuie sa pot, trebuie sa imping pentru a il naste, Trebuie! Nu ma pot da acum batuta, are nevoie de mine, are nevoie la o sansa la viata, stiu ca daca o sa pot sa il nasc cineva il va auzi si il va salva. Haide puiule lupta pentru viata ta, la fel face si mami, o sa se lupte sa te scoata sanatos, sa iti ofere o sansa la viata, o viata in care sper sa nu ai parte de nici un pic de minciuna si tristete." Si astfel incepu sa inpinga si sa respire sacadat, insa durerea era insuportabila, nu o durea doar abdomenu, ci si feminitatea, simtea cum fiecare particica a corpului cedeaza cu fiecare efort facut de a scate copilul afara. Siroaie de transpiratie se impleteau cu firicelele de sange de pe intreg capul ce le avea de la pietrele ce o vatamasera atat de tatre. Simtea ca efectiv nu mai poate, ca nu mai are puterea de a razbi, de a se lupta cu trupul ei ce parca nu o ajuta de nici o culoare,"Haide Shara, stiu ca poti. Pentru copil, impinge"  si trasa de cateva ori aer in piept pentru a se linisti dupa care impinse cat putu de tare. Un tipat ii parasi buzele atunci cand capul copilului ce avea sa iasa o facu sa se rupa in acea zona feminina atat de sensibila, simtea cum durere ii urca incetul cu incetul in corp, nu mai putea sa continue, mainile ei stransesera frunzele  din jur atat de tare incat facuse gaura cu ungile in pamantul rece, iar lacrimile ii curgeau incet pe obrajii infierbantati. "Mai este doar puti, inca putin si scapi, copilul tau are nevoie de tine, nu il parasi inca, mai lupta putin pentru el" Isi ura vocea din capul ei care tot incerca sa o convinga sa continue dar care stia si ea ca avea atata dreptate, trebuia sa mai lupte inca un pic, insa nici sa respire nu mai putea pentru ca intreg corpul ii era amorit, insa trebuia sa continue, trebuia.... si asta avea de gand sa si faca, iar fara a mai sta sa se gandeasca, si fara a avea timp sa se razgandeasca, impinse inca o data cu ultimele forte de care era capabila. Plensetul disperat al copilului o facu sa zambeasca, stia ca acum putea sa moara linistita, stia ca il adusese pe lume sanatos, insa nu se lasa batuta inca, se ridica in sezut, si cu mainile treburand isi lua copilul in brate care plangea atat de tare incat o facea sa zambeasca si dupa ce taie cu o piatra cordonul ombilical, il inveli in poalele rochiei ei, pentru a il putea feri de pamantul rece si de insectele ce se aflau intre frunzele arami. Il tinea atat de bine invelit in roche incat copilul incepu sa se linisteasca din plansetul lui agitat, era atat de mic si gingas, avea pielea rozalie si patata de mici brobinte, degetelele lui erau foarte micute, si avea un zamet nevinovat, insa cu cat il priveai mai mul cu atat realizai ca seamana identic cu tatal lui, era baietelul care il intruchipa de la primul pana la ultimul detaliu.

 -Bun venit pe lume Carlo!

 Si de indata ce rosti aceste covinte, il saruta incet pe frunte si cazu apoi pe spate, pamantul devenise atat de rece, sau poate ca asa il simtea ea acum cand nu mai era in stare de nici o miscare, cand si momentul in care respira ii provoca durere. In astfel de momente ajungi sa te gandesti la cat de grea si dura este viata unui om, la cate trebuie sa suporte o fiinta ata de firava doar pentru un zambet, o fiinta ata de delicata si totusi atat de puternica.Dupa cateva minute in care satau asa privind in inaltul cerului printre copaci enorm de inalti, decise sa incida ochii odata cu aparitia primei stele, simtea cum se degradeaza incetul cu incetul, cum fiecare particica a corpului cedeaza, simtea cum sangereaza, insa nu o mai interesa de nici unul din aspectele astea. "Imi pare rau micutul meu, insa drumul lui mami se opreste aici, mi-ar fi placut atat de mult sa te vad crescand, sa te vad mare si cel mai mult as fi vrut sa te pot strange in brate cand as fi avut puteri, sa pot sa iti fac prima baita si....." Insa nici gandurile nu le putu termina, deoarece intreg corpul ii amorti si tot felul de imagini ii strabatura mintea, ii vedea pe parintii ei cum o duc la scoala, pe fratii ei cum o invatau sa mearga pe bicicleta, primul pupic pe obraz, prima medalie castigata alturi de Alexander, si acei ochi mirifici, acel barbat carea ii daruise un copil, il vazu pe Carlo Bertonii, ultimul lucru de care isi aminti, ochii lui, dupa care aluneca intr-un abis al intunericului. Nu mai putea sa isi deschida ochii, nu mai putea face nimic, simtea cum incepe sa moara incetul cu incetul, simtea cum drumul ei a ajuns la sfarsit, isi dorea sa il mai vada inca o data pe pruncul a carui mana inca o simtea in poalele ei, ura atat de mult stropii de ploaie atat de reci care incepusera sa cada din abundenta, ura totul, ura ca trebuie sa plece intr-o alta lume fara sa stie macar daca micutul avea sa fie salvat. Inainte sa cada definitiv in abis atatea sunete ii atrasera atentia, "Aici.... Shara... Aici...." insa era atat de sigura de imaginatia ce ii juca feste, insa un planset provocat de copilul ei pe care il iubea ata de mult o facu sa ii curga o lacrima, dupa care nimic. Un trup firav zacand intre frunze si copaci pe pamantul ata de rece, pe care stropii mari ai ploii il lovea ca niste spini usturatori, insa nimic, nici o miscare, nici un suntet, doar o respiratie usoara ce se stingea incet, o mica si plapanda bataie a inimi.