În largul haosului nepătruns
Ochii tăi căprui păreau să fie țărmul,
Cel mai sigur loc de pe pământ
Pe care mi l-a putut da universul.
De ce preferi să-mi fi mormântul
Când ai putea să-mi fi cămin,
De ce să-mi sufle-n pânze vântul
Și să plutesc spre nicăieri la infinit?
Lasă-ți trupul să-mi devină hartă,
Să mă conducă spre nevăzutele comori
Și orice loc să-l pot numi acasă
Și peste tot să crească asemeni ție, flori.
Lasă-mă să-ți transform trupul în artă,
Căci frumusețea ta e sfântă și-ntre zei,
Ei n-ar fi putut crea o ființă așa perfectă,
Nici Venus n-are ochi atât de faini c-ai tăi.
De ce blestemi un om sărman,
De ce mă faci să plâng mereu?
Ce aveam atunci, azi nu mai am
Și ști, eu însumi m-am distrus.
Am pășit în nopți ce nu aveau final,
Iar tu n-ai nicio vină, de asta ar fi absurd
Să-ți cer socoteală pentr-un fleac,
Că m-ai vrăjit și m-ai lăsat în urmă.
Cârma mi-a fost frântă de valuri uriașe,
Torente de lacrimi chiar sub nasul tău
Și n-ai mișcat un deget să mă aperi,
M-ai lăsat să naufragiez pe culmile haosului meu.
YOU ARE READING
În spatele inimii... umbre de/și gânduri reci
Poetry"Mi-am pierdut întradevăr curajul Să mai lupt cu mine de un timp, M-am lăsat înfrânt și m-a cuprins sevrajul Când afară se dezlănțuie cel mai negru anotimp. Misterul a devenit deci ușor reperabil, S-a dezvăluit în fața turor, acum și a ta, De data a...
