When Death appears from unknown

Capitolul 11 - Relații închegate

Miriam

Este cald... Mă apropii... Mă apropii tot mai mult de lumina roșiatică... De zâmbet... De ochi?... Acei ochi... știu că erau speciali, dar oare cum arătau? Ce culoare aveau? Este aici, lângă mine, mă protejează, este al meu... Dar de ce lumina începe să tremure? De ce umbre subțiri, viclene se încovoiază în jurul ei? Parcă aud sâsâitul... Lumina se îndepărtează... Nu, te rog, nu-mi lua lumina, nu ai luat destule până acum? Orice, dar nu lumina... Tremur... mă tem... Acei ochi... trebuiau să fie speciali, nu? Doar sunt ochii lui... Așadar de ce...? De ce-mi inspiră frică? De ce-mi inspiră moarte? De ce...

Prima a fost sudoarea, apoi a urmat sentimentul de sufocare cauzat de faptul că mă oprisem din respirat. Apoi a urmat lumina albă țipătoare a neonului care mă făcu să realizez că aveam ochii deschiși de ceva timp. Următorul a fost mirosul țipător de clor și dezinfectant, specific spitalelor. Spital? Cum am ajuns într-un spital? Încerc să mă ridic ușor, încercând să-mi adun gândurile. Ce am făcut azi? Am venit la școală, m-am așezat lângă Emily și... În acel moment, o migrenă îngrozitoare mă cuprinse. Iar cu cât încerc să-mi amintesc mai detaliat ce s-a întâmplat astăzi, durerea pulsează și mai tare. Un singur chip în vine în minte. Al acelei vipere care mi-a eclipsat existența toată viața, cea din cauza căreia am îndurat cele mai groaznice lucruri... O urăsc, o urăsc din tot sufletul și... mă tem. O frică necontrolată, o teamă ca de... moarte mă cuprinse și am început să plâng necontrolat înainte să realizez asta.

Probabil alertată de plânsetul meu zgomotos, asistenta școlii își făcuse apariția, îngrijorată și începu să mă liniștească. A început să mă întrebe cum mă simt, de ce plângeam, dacă știu ce mi s-a întâmplat și a rămas puțin surprinsă când i-am spus că întreaga zi e o ceață pentru mine. Începe apoi să-mi povestească cum am fost implicată într-o serie de accidente nefericite din care am scăpat nevătămată mulțumită unui coleg.

- Un coleg? întreb eu Care coleg?

- Oh, băiatul acela nou roșcat! El a fost și cel care te-a adus aici, împreună cu Emily. E verișoara ta, nu? Ce noroc ai de niște persoane așa de bune alături de tine și de un băiat așa galant.

La auzul acelui nume și al descrierii făcute acelui băiat, acea teamă îngrozitoare reveni. Am început să tremur incontrolabil, dar nu suficient de puternic ca asistenta să observe asta. Continuă să-mi spună cum ar trebui să le mulțumesc după cum se cuvine. Să le mulțumesc? Acelei vipere? Și lui... Vidul din mintea devine și mai dureros când încerc să-mi amintesc cine e acest băiat care aparent m-a scăpat azi din multe necazuri. Dar inima mă doare. E o durere diferită, De parcă ar fi smuls-o cineva și-ar fi lăsat în urmă doar un sentiment de trădare și frică...

În final, asistenta îmi spuse că cel mai probabil stresul psihologic de azi a fost prea mare și de aceea am leșinat, că deja i-a contactat pe părinții mei și că pot merge acasă să mă odihnesc, iar dacă observ ceva în neregulă cu mine, să merg la un doctor. Minunat... că nu aveam suficiente probleme, acum va trebui să explic și acest incident. Totul din cauză... Nu o să mă mai gândesc la ea. Orice gând asociat cu ea mă face să tremur inexplicabil din toate încheieturile. Am obosit... A câștigat... În sinea mea mă urăsc pentru că știu că a câștigat, deși nu știu exact cum și de ce, și dacă s-ar ivi vreodată ocazia să pot să-mi iau revanșa, aș face-o fără ezitare. Nu contează ce ar implica... Dar pentru moment, a câștigat...

În timp ce ieșeam din cabinet, am ridicat instinctiv privirea spre tavan, doar ca să văd un păianjen bine ancorat în pânza lui din colțul tavanului. Nu știu de ce, dar simțeam că mă privește cu atenție și interes în acele câteva clipe în care ne-am intersectat privirea, ochii numeroși roșiatici fiind toți ațintiți asupra mea.