When Death appears from unknown

Capitolul 2 - Amintirile pierdute

#FlashBack#

Mă bucur de o zi splendidă și senină, umbrită parcă de trista realizare că am ajuns deja în ziua de joi a săptămânii și luni urma să înceapă un nou an școlar. Școala. Liceul. Minunatul loc de tortură și „intelectualizare" a tinerilor minți pentru a ne duce cât mai departe valorile minunatei noastre țări. Sarcasmul nu putea fi mai proeminent, ținând cont de faptul că eram în ultimul an de liceu, iar majoritatea lucrurilor acumulate în toții anii de școală păreau mai inutile ca niciodată. Dar să lăsăm momentan gândurile despre școală deoparte. Urmează să mă întâlnesc cu prietenii mei ca să mai pierdem împreună o zi aievea, așa cum am făcut aproape în fiecare zi de la începutul zilei. Ruta unei astfel de zile sună cam așa: cum eu stau cel mai aproape de centrul orașului, mereu se întâmplă să ajung prima oriunde și trebuie fie să aștept pe cineva, fie să merg înaintea lui.

Astăzi se întâmplă să-l aștept pe Erwin. Deși relația noastră de prietenie se rezumă doar la câțiva ani numărați pe degetele de la o mână, a ajuns să fie ca un frate mai mic pentru mine. Întârzie, ca de obicei, ritualul lui de pregătire fiind mai lung decât cel al unei fete. Lucrul bun e că nu aștept singură de data asta, Katerina fiindu-mi alături. Ea urmează să înceapă primul ei an la facultate peste 3 săptămâni, așa că nu ne-a mai rămas mult timp împreună. Mă bucur totuși că de acum va putea să se concentreze doar pe pasiunea ei pentru artă și să își dedice totul timpul acestui lucru.

Odată ce ne vom întâlni cu Erwin, o vom porni spre direcția liceului. Pe drum micul nostru grup se va completa când ne vom întâlni cu Valery și Alex. Valery e ceea ce pot numi fără ezitare prietena mea cea mai bună. De mai bine de cinci ani ne suntem alături la bine și la rău și ne alinăm viața una alteia. Alex e prietena ei din copilărie și automat, a ajuns să facă și ea parte din grupul nostru răzleț cât ai clipi.

Grupul ajungând în formula completă, am început să străbatem orașul la pas așa cum facem mereu. Am ajuns în cartierul Unirii, un cartier înfloritor și separat de centrul orașului. În timp ce exploram cartierul, Erwin realizează într-o sclipire de moment că își uitase portofelul acasă. Cum apartamentul lui era aproape, ne-a rugat să mergem cu el să-și ia portofelul. Fetele nu mai voiau să se depărteze și mai mult de parc și erau reticente la rugămintea lui. Într-un final, am decis să merg eu cu el și apoi să ne întâlnim cu toții la locul nostru obișnuit.

Blocul lui nu era la mare depărtare de locul în care ne aflam, așa că am decis să scurtăm drumul prin spatele blocurilor. Era o scurtătură destul de utilă, mai ales dacă nu te simțeai suficient de social să întâlnești alți oameni pe drumul principal. Brusc, dintr-o alee lăturalnică, se auziră niște strigăte, urmate de un râs nebun și sunetul strident al unei drujbe. Panica a început să mă cuprindă în acel moment. Mintea mea deja simula o crimă oribilă a unui maniac cu o drujbă, iar inima începea să o ia la galop. Conștiința și simțul civic mă îndemna să merg să văd de ce întâmplă, iar instinctul îmi spunea să ignor totul și să-mi văd de drum. M-am oprit și m-am uitat la Erwin, căutând un fel de confirmare a celor auzite, dar expresia lui calmă și pierdută îmi spunea că nu auzise acele zgomote, ce încă persistau. Într-un final, am rupt tăcerea și i-am spus:

- Nu auzi și tu sunetele acelea stranii?

- Sunete? Nu, ce fel de sunete?

- Cum se poate să nu auzi acele strigăte de ajutor și acel sunet infernal de drujbă. Ca să nu mai spun de acel râs nebun, de parcă un maniac s-ar pregăti să omoare pe cineva cu o drujbă? i-am spus eu mirată.

- Emily, ce-ai fumat? spuse pe un ton ușor amuzat. Ai mai nou fantezii cu drujbari maniaci? Nu se aude nimic... Hai mai bine să ne grăbim.