Lupte interioare

LI - Alungarea

În răgazul avut pâna la sosirea Athenei în dormitorul său, Fabio realiză că acele simţuri pe care le are atunci când prezenţa ei îl face să fie conştient de ea, amestecate cu grijile făptuite în mintea sa şi plânsul mamei lui, l-a făcut să încurce acele bătăi de inimă puternice, datorate de prezenţa Athenei, crezând că ea chiar a păţit ceva rău și astfel a căzut în acea capcană, ca un naiv.

După cinci minute, auzi din nou uşa deschizându-se şi apoi zgomotul unor paşi. De data aceasta era sigur că era ea. A stat aşezat pe canapea până în acel moment, dar îndată ce auzi uşa se ridică în picioare aşteptând să-i audă paşii cât mai aproape. Athena s-a oprit în acelaşi loc în care a stat şi mai înainte, lângă acel zid de sticlă şi îl salută cu timiditate. Fabio, în locul unui răspuns la salut, întinse mâna spre ea, ştiind, datorită auzului, că se află destul de departe de el şi îi zise:

- Vino!

Athena se apropie, punându-şi mâna în mâna lui, privindu-l surprinsă, dar şi puţin temătoare, nu-i plăcea deloc expresia citită în ochii lui. Iar temerea ei se dovedi întemeiată, pentru că Fabio îşi încleştă cu putere degetele în strânsoarea mâinilor lor, sucindu-i spre el încheietura mâinii a Athenei şi vorbindu-i cu asprime:

- Te crezi inteligentă, nu? Ai făcut în aşa fel încât să cad pentru a doua oară în capcana ta. Spune-mi, de ce n-ai venit până acum la mine şi ai venit odată cu mama?

- Au, Fabio, mă doare mâna! îi spuse Athena în urma unui scâncet de durere.

- Te doare mâna? o întrebă el arătându-se lipsit complet de compasiune şi de blândeţe, strângând-o şi mai tare.

- Da, îi răspunse ea cu un glas chinuit.

- Atunci, vino mai aproape dacă nu vrei să te mai doară! îi vorbi acesta cu aceeaşi duritate, trăgând-o de mână cu forţă lângă el, ca apoi, fiindu-i uşor din pricina apropierii, să o cuprindă în braţele sale, ţinând-o prizonieră cu aceeaşi brutalitate. Spune-mi, de ce n-ai venit până la ora asta şi m-ai lăsat ca un prost să-mi fac griji? o întrebă el cu puţină furie în glas.

- Îmi cer scuze, dar am crezut că nu-mi vei remarca lipsa şi nici nu-mi vei dori sosirea, din moment ce prezenţa mea lângă tine este iritantă şi ţinând cont că de fiecare dată m-ai dat afară, îi replică ea cu o ironie sisizabilă în glas.

- Nu continua să faci pe inteligenta, pentru că s-ar putea să nu-ţi fie tocmai bine, o anunţă el la fel de dur, strângând-o şi mai tare în braţele lui, mutându-şi o mână la ceafa ei şi prinzându-i, din nou, părul Athenei în pumnul său.

- Fabio, încetează să te mai porți așa cu mine și te rog, dă-mi drumul, mai ales la păr! îi zise ea cu impunere.

- De ce tremuri? De frică? Cumva, îți este frică de mine? o întrebă el zâmbind cu satisfacţie.

- Nu, îi răspunse ea răspicat şi plină de certitudine.

- Atunci, de ce tremuri?

- Nu tremur! se răsti ea.

- Minţi! ţipă el. Simt cum tremuri în braţele mele şi pentru a-mi da seama de asta n-am nevoie de vedere, deşi îmi vine să urlu de disperare că nu te pot vedea în acest moment.

Athena tăcând îl privi năucită şi complet dezolată din pricina ultimelor lui cuvinte. Fabio, cu un singur braț o strânse, cu blândeţe de data aceasta, la pieptul lui, păstrând-o acolo câteva clipe bune, într-o îmbrățișare uimitor de tandră, anulându-și prin acea tandrețe purtarea lui dură de mai devreme. Apoi i-a dat drumul la păr, doar pentru a avea degetele libere, cu care să-i caute buzele, după care o sărută cu înflăcărare, pasiune şi o lăcomie aproape bolnavă, de parcă ar fi făcut-o pentru ultima oară.