Parfum de Lăcrămioare [ Esența Iubirii - Volumul 4 ] ✔

Capitolul 20

„Dragul meu Theo,

A sosit momentul să știi adevărul!

Îmi este teamă să îți scriu această scrisoare, dar știu că tu ești un copil înțelegător și bun și vei accepta faptul că toate le-am făcut pentru binele tău. Când vei primi această scrisoare, eu nu voi mai fi. Știu cât de mult ți-ai fi dorit să mă ai aproape pentru cât mai mult timp, dar știi foarte bine că nimeni nu poate fi mai presus de legea firii.

Dacă un anumit moment trebuie să se întâmple, se va întâmpla, indiferent de cât de mult ne-am împotrivi. Nu te teme, dragul meu copil! Te vei descurca! Toate rănile pe care le-ai avut vor fi vindecate. Vei lăsa trecutul în spate și vei privi încrezător spre viitor. Nu te descuraja, iubește-te pentru ceea ce ești!

Mereu ai avut impresia că nu meriți iubire. Adevărul este o meriți pe deplin. Privește în adâncul sufletului tău, scumpule, și vei vedea cât de frumos poți fi! Cât de frumos poate fi sufletul tău! Nu vreau să plângi după mine, deoarece ar fi prea mult, iar eu nu aș fi pe deplin împăcată!

Zâmbește, pentru că mi-ai făcut viața mai frumoasă! Atât de minunată!

Dar haide să îți povestesc cum am ajuns în viața ta... Am avut doar șaisprezece ani atunci când l-am cunoscut pe bunicul tău, Rolan. Era un tânăr frumos, carismatic, impunător, care nu ceda până când nu obținea exact ceea ce își dorea, care zâmbea într-un anume fel, de îți topea sufletul. Eram doar o puștoaică, dar deja sufeream din dragoste și aveam nevoie de o distragere. M-am oferit să muncesc pentru familia Veron, deoarece proveneam dintr-o familie săracă și îmi doream să îmi ajut părinții. Aveam zile când nu mâncam, iar salariul pe care îl primeam mă ajuta foarte mult. Pot spune că m-am descurcat, familia mea avea ce să pună pe masă, iar eu admiram, de la distanță, ce-i drept, un bărbat frumos, care îmi apărea uneori în vis.

Ziua în care am împlinit șaptesprezece ani a fost cea mai... neagră zi din viața mea.

Și cel mai frumos vis a devenit cel mai agonizat coșmar. Străbunica ta, Adele, a fost o femeie bună cu mine și, de ziua mea, mi-a permis să mă odihnesc. În ziua aceea, mi-am luat două cărți, o pătură și m-am retras în curtea din spate a conacului. Era o zi caldă, numai bună pentru odihnă. Nu am apucat să citesc decât câteva capitole, deoarece Rolan mi s-a alăturat. Inițial, am crezut că voia să facă vreo glumă proastă, dar părea sincer cu mine.

Am vorbit despre cărțile pe care le aveam la mine, mi-a promis că avea să îmi ofere altele. Ba chiar mi-a promis un salariu mai bun și un loc de unde să îmi cumpăr cărți. Doamne, cât de naivă am fost atunci! La un moment dat, s-a ridicat și a plecat, iar eu am hotărât să păstrez acele clipe, fiecare cuvânt în parte, în adâncul sufletului meu. Nu am vrut să vorbesc despre ziua aceea, dar vreau să știi și tu adevărul.

În seara respectivă, când m-am pus în pat, nu am apucat să adorm, deoarece am auzit o bătaie în ușă. Mi-a fost teamă, dar știu că viața mi s-a schimbat în momentul în care am pus mâna pe clanța aia nenorocită.

Mă doare inima și acum, numai când mă gândesc. Însă mereu ți-am spus că nu îți vei vindeca rănile, dacă nu faci pace cu trecutul, dacă nu îți accepți greșelile și înveți să trăiești cu ele.

Ei bine, atunci când am deschis ușa, Rolan a dat buzna peste mine. Fără nici cea mai mică explicație. M-a trântit de perete, de parcă eram un obiect, și mi-am dat imediat seama că era băut. Din băiatul acela bun, care mi-a vorbit frumos, se schimbase într-un adevărat monstru, care nu își urmărea decât propriul interes.

Am vrut să mă lupt. Am încercat. Chiar am încercat, dar m-a lovit. Am strigat după ajutor, dar restul menajerelor și bucătăreselor erau la masă. Nu m-a auzit nimeni. Eram singură. Și atunci a fost prima și ultima dată când mi-a fost teamă pentru viața mea. M-a lovit până când m-a lăsat inconștientă. Iar a doua zi, dimineață, m-am trezit singură, plină de vânătăi și... dezbrăcată. Rolan profitase de mine.