Lângă tine 🔞

Capitolul 19

Victor

— Ai făcut asta intenționat?
— Dacă te referi la partea cu atacul, nu. De unde să știu că secretara mea nu mi-a înțeles mesajul? Dacă te referi la partea cu camera, răspunsul este tot nu.
— La naiba! Merg la recepție și rezolv eu.
— Mult noroc cu asta. Te asigur că nu mai au camere libere. Este cel mai renumit hotel din New York. Ar trebui să te relaxezi, este doar pentru o noapte. O să iau eu canapeaua dacă te deranjează ideea de a împărți patul.
— Bine.

        O privesc cum cercetează apartamentul dar se oprește lângă masă. Ia una dintre sticlele de whisky, o deschide și își toarnă lichidul într-unul dintre paharele aflate pe barul de lângă.

— Bei ceva?
— Nu.
—Păcat. Pari tot timpul încordat.

      Dă peste gât paharul și își mai toarnă încă unul.

— O să ai nevoie de un pahar mai mare.
— O să termin sticla asta. Singura întrebare este dacă mă ajuți și tu sau nu.
— Nu, mersi.

       Îmi verific telefonul și răspund la niște mesaje în legătura cu firma. Puțin mai târziu sunt întrerupt de sunetul muzicii. Se pare că Amelia profita din plin de whiskyul ăla.

— Nu este o idee bună. Mă duc la culcare. Oprește muzica.
— Nu este plăcut să dansezi de unul singur. Am nevoie de un partener.
— Nu.
— "Nu" pentru că nu știi să dansezi sau nu vrei?
— Să zicem amândouă.
— Faimosul Victor Reed nu știe să danseze? Mă îndoiesc.

    Aceasta vine spre mine. Mâinile ei le prind pe ale mele și le mișcăm unison. Nu știu ce face în momentul ăsta dar se vede că este destul de beată. Pe neașteptate mă trezesc cu o palmă peste față.

— Upss! Mi-am amintit de ceva, dar am uitat.
— Amintește-ți cine ești, Amelia. Nu fă gesturi pe care o să le regreți în dimineața următoare.
— Mereu vorbești în dodii? Ar trebui să te relaxezi și știu metoda perfectă. Este acolo. Pe masă. O vezi?
— Nu mă enerva.
— Morocănosul Reed. Așa ar fi trebuit să te numești. Nu vrei nici să dansezi, nici să bei. Și partea caraghioasă este că tu ai vrut să sărbătorim. Ironic, nu? Știi ce, tu ar trebui să-ți faci somnul de frumusețe, iar eu o să merg la barul de la parter să mă distrez. Hotelul are așa ceva, nu? Normal că are, de ce am mai întrebat.
— În starea asta nu pleci nicăieri.
— Privește-mă!

     Merg înaintea ei și îi blochez calea. Nu m-aș ierta dacă aș lăsa-o la un bar plin de bărbați, ea fiind în starea care este.

— Am spus că nu pleci.
— Dă-te la o parte sau altfel o să...
— O să ce?
— O să...

     Răspunsul devenise clar în momentul în care nu a putut să-și termine propoziția. Tot ce consumase ajunsese pe mine.

— Îmi pare rău! Nu am vrut. Lasă-mă să te curăț.
— Este în regulă. Mă descurc.

     Amelia încearcă să mă curețe, dar eu îi îndepărtez mâinile. Merg la baie și îmi dau cămașa jos. Încerc să scap de pata de pe pantaloni cu apă rece.

— Mai întâi trebuia să dai cu un șervețel și apoi cu apă rece.

     Amelia stătea în pragul ușii sau, mai bine zis, sprijinită de prag și îmi dădea indicații. Nu pot să cred că în acest moment este atât de concentrată pe o pată. În mod involuntar îmi apare un zâmbet pe buze. De ce mi se pare atât de amuzantă situația asta?

— De ce râzi? Chiar știu cum se scot patele astea.
— Experiență personală?
— Nu chiar. Când eram studentă, am participat la o petrecere organizată de o frăție și m-am dus la o colegă ca s-o salut...
— Și ea a vomitat pe tine?
— Da...Era însoțită de altcineva și trebuia să ajungă acasă doar că eu am oprit-o și s-a întâmplat ceea ce ai zis.
— Și de ce ai învățat despre cum se scot asemenea pete?
— În seara aia purtam o bluză de-a mamei... Nu ți se pare că s-a făcut cam cald aici?

     Amelia începe să se desfacă la nasturii de la cămașă.

— Cred că ar fi bine pentru amândoi dacă n-ai mai continua cu desfăcutul.
— Și tu ești fără cămașă și nu m-auzi plângându-mă. Adică arăți bine dar, totuși, puțină decență. Nu vreau să intre cineva peste noi și să interpreteze greșit.
— Suntem la un hotel cu o anumită reputație. Nu ar intra nimeni fără permisiune.

     Mă apropii de ea, iar ea face câțiva pași înapoi. Picioarele ei ajung să se împleticească unul de altu. Amelia ajunge pe podea și începe să plângă ca un copil mic care tocmai a căzut de pe bicicletă și s-a lovit la genunchi. Mă așez lângă ea și o îmbrățișez. Aceasta își lipește capul de umărul meu și rămânem în această poziție minute bune până când adoarme. O iau în brațe și o duc în dormitor, așezându-o în așa fel încât să nu o trezesc.

     Dau să plec, dar mâna Ameliei mă trage de brațe. Mă întorc spre ea și observ că încă doarme. Încerc să-mi eliberez brațul dar fără vreun succes. Mâna ei îl ține prea strâns. Buzele ei se mișcă, dar nu deslușesc ce vrea să spună. Îmi aproprii urechea de gura ei și simt cum inima mi-o ia la galop.

— Te plac! mai spune o dată de parcă știe că ascult.

     O sărut încet pe buze. Mâna ei alunecă de pe brațul meu. Rămân hipnotizat de chipul ei. Arăta atât de liniștită.

— Și eu te plac! Cine ar fi crezut...