Lupte interioare

XXVI - Două refuzuri şi o dispariţie

        - Această invitaţie o putem onora în altă zi sau te poţi duce singur, nu este necesară prezenţa mea acolo, dar la acel „nu vreau" ce argumente ai?

         Fabio după ce oftă şi după ce-şi trecu degetele prin păr, încercând să-și adune răbdarea necesară, îi răspunse:

        - Athena, weekend-ul ăsta va veni Radu acasă şi deşi, recunosc că ar fi fost ideal să putem pleca la Predeal amândoi, ca să nu fim acasă când el va sosi, eu nu pot, sunt treburi pe care nu le mai pot amâna. Dar nici nu vreau să pleci singură, vreau să te ştiu alături de mine când el este acasă. Acum înţelegi, de ce nu vreau să pleci?

        - Da. Însă nu înţeleg, de ce nu mi-ai spus de la bun început? Puteam evita discuţia aceasta.

        - De ce? Ar fi trebuit să-ţi vezi faţa speriată pe care ai făcut-o în momentul în care ţi-am spus că el va veni acasă. De aceea nu am vrut să-ţi spun, pentru a nu te îngrijora, însă cu încăpăţânarea ta exagerată și enervantă, nu se poate.

      Într-adevăr, chipul Athenei devenise foarte timorat, în momentul în care auzise de sosirea lui Radu. Aflase atâtea lucruri urâte despre el şi caracterul lui, încât doar simplul gând, că el avea să stea în aceeaşi casă cu ea o înspăimânta. Casa aceea îi dădea, oricum, un sentiment de nelinişte şi o lipsă de încredere şi de confort. Iar cu prezenţa lui Radu în ea, se mai adăuga şi sentimentul de frică şi de nesiguranţă.

      Fabio îşi privi soţia şi cuprizându-l un sentiment de înţelegere şi de compasiune, din cauza dezamăgirii ei că nu va putea pleca să-şi viziteze mama în acel weekend, lucru vizibil în ochii şi pe chipul Athenei, îi luă mâinile ei micuţe în mâinile lui, o strânse uşor şi îi vorbi cu toată afecţiunea şi căldura de care era el capabil:

        - Scumpa mea, ştiu că îţi doreşti să pleci la Predeal, că probabil îţi este dor de mama ta, ceea ce este normal. Dar, chiar nu se poate weekend-ul ăsta, vom încerca să mergem săptămâna viitoare. Ok?

        - Îmi promiţi, că vom merge săptămâna viitoare? întrebă ea cu o privire angelică.

       - Nu îţi promit, pentru că este posibil să intervină alte piedici săptămâna viitoare, însă, îţi promit că voi face tot posibilul să putem merge. Este bine aşa?

        - Da, răspunse ea dezamăgită, dar şi resemnată.

        Fabio o privi şi el cu o sinceră părere de rău, apoi se apropie de ea, o sărută delicat pe obrazul drept, îşi desprinse mâinile de pe mâinile ei şi plecă, însă ea îl strigă şi îl întoarse pentru a doua oară din drum.

        - Fabio, aş mai avea încă o rugăminte la tine!

        - Ce rugăminte? Ai nevoie de ceva?

        - Da. Aş vrea să-mi găseşti o slujbă, la una din firmele tale.

        - Cum?!

        - Ştiu că, nu am nicio idee despre afaceri şi nicio specializare anume, care să mă recomande pentru genul de posturi specifice unui hotel, dar accept orice slujbă. Am înţeles că aici în Bucureşti ai trei hoteluri, cu siguranţă îmi poţi găsi o slujbă la care să mă pricep, la unul dintre ele. Accept şi o slujbă de cameristă, de ospătar sau nu ştiu, orice altceva, să răspund la telefoane, să arhivez diverse dosare sau acte, orice. Cunosc engleza destul de bine şi încă alte trei limbi străine, dacă asta te ajută pentru găsirea unui post liber.

        Athena i-a spus acest lucru cu timiditate, pentru faptul că îi cerea o asemenea favoare lui Fabio. Nu se simţea confortabil, cerându-i lui ceva, nici măcar o slujbă. De preferinţă pentru ea, era să se descurce singură în orice situaţie, fără să fie nevoită să-l deranjeze pe el sau să-i creeze diverse probleme şi ocupându-i timpul cu rugăminţile ei. Dar lipsa ei de ocupaţie era atât de apăsătoare şi de nesuportat, încât a recurs la această soluţie, fiind şi singura posibilă la care s-a gândit şi avută la îndemână.