Limba și literatura română

Neomodernismul poetic românesc

Neomodernismul poetic romanesc

Literatura postbelică poate fi considerată sub raportul a trei etape majore:
I. Realismul socialist (Proletcultismul) – 1948-1964
II. Neomodernismul – 1960-1980
III. Postmodernismul – din 1980 și până în prezent

În anii care au urmat instaurării regimului comunist în spațiul românesc, literatura, ca toate celelalte forme ale culturii, a intrat în serviciul partidului. Mulți scriitori au făcut compromisuri, subordonându-și creațiile ideologiei promovate de noul regim. Oglindind realitatea imediată, slăvind regimul, partidul și conducătorul, această literatură se abate de la făgașul esteticului, echivalând cu nonvaloarea.
La începutul anilor 60 are loc un relativ dezgheț ideologic, scriitorii și literatura bucurându-se de o anumită decorsetare din cadrul rigid proletcultist. Cel dintâi care readuce lirismul la menirea sa inițială, eliberându-l de orice presiune ideologică, este Nicolae Labiș. Scriitor ce anunța un real talent, Labiș moare la numai 21 de ani, capodopera sa fiind considerată Moartea căprioarei.
Odată cu activitatea literară a lui Nicolae Labiș, este inaugurată o nouă etapă în literatura autohtonă, ce poartă denumirea convențională de neomodernism. Această orientare literară înglobează două mari generații de scriitori: Generația 60 și Generația 70.
Generația 60 îi urmează aceleia care a fost supranumită generația pierdută sau poeții momentului spiritual 45-46 cuprinzându-i pe poeții grupați în jurul revistei Albatros și pe cei alcătuind Cercul literar de la Sibiu. Trăsătura esențială a poeticii șaizeciste o constituie revenirea la metodele poetice interbelice. Se vorbește despre un „al doilea modernism”. Poeții acestei generații – Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Ioan Alexandru, A.E. Baconski și genialii Marin Sorescu și Nichita Stănescu – recuperează matricea stilistică interbelică, asimilând creator marile modele reprezentate de Lucian Blaga, ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, dar și Mihai Eminescu. Se revine astfel la un lirism caracterizat prin valoare artistică, fiind redescoperite acele teme literare general valabile (iubirea, moartea, timpul, angoasele eului poetic), precum și limbajul ambiguu, metaforele subtile, imaginile insolite, subiectivitatea, senzorialitatea, afectivitatea și expresivitatea textului poetic.
Cel care posedă înrâurirea cea mai semnificativă asupra poeților șaizeciști este Lucian Blaga. Neoexpresioniști se dovedesc a fi Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, ce cultivă un lirism metafizic blagian. „Postblagian rebel” (Marin Mincu) este și Gheorghe Pituț, al cprui discurs se oreientează în direcția întoarcerii la origini.
Un alt model recuperat de șaizeciști este Ion Barbu. Lirism ermetic de sorginte barbiană întâlnim la Cezar Baltag, cel mai intelectual poet al anilor 60, traducător și discipol al lui Mircea Eliade. Poezia sa se caracterizează prin concizie și rigoare, aceasta din urmă funcționând inclusiv la nivel prozodic.
Generația 70 continuă opera șaizecistă, începând un proces de rezistență la comandamentele oficiale, în condițiile în care, începând cu anul 1971, libertatea de creație a fost din nou restrânsă, artiștii fiind obligați să se conformeze obiectivelor propagandei partidului. Poeții acestei generații – Loenid Dimov, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu – realizează racordul efectiv cu literatura dinainte de război, după ce ea fusese descoperită de șaizeciști. Anticipând orientarea postmodernistă, șaptezeciștii reactualizează ludicul, parodicul, umoristicul, într-o poezie demitizantă a cotidianului.