Limba și literatura română

Semnele de punctuație si rolul lor

Semnul exclamării
Marchează grafic intonaţia enunţurilor exclamative sau imperative, sugerând, în operele literare, dorinţa, patosul, elanul vitalist, implicarea afectivă a locutorului.
Este folosit şi după interjecţiile şi vocativele care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte independente. (ex: A! A căzut un ghiveci cu flori. – C. Petrescu)
Se foloseşte acest semn grafic şi după exclamaţiile redate prin substantive la cazul vocativ, izolându-se astfel de restul enunţului printr-o pauză. (ex: Doamne! bine-ţi mai şade, jupâneşică. – I. Creangă)
Apare, ca şi semnul întrebării, pentru a reda mimica, atunci când lipseşte replica şi acesta ţine locul unei exclamaţii.
Pentru a marca creşterea gradată a intensităţii vocii, se folosesc mai multe semne ale exclamării, numărul lor fiind în raport cu creşterea caracterului emotiv al comunicării.
Pus între paranteze, semnul exclamării exprimă îndoiala sau ironia autorului faţă de cele afirmate în propoziţie, caz în care acesta ţine locul lui sic (<lat. chiar aşa).
Virgula
Marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei porpoziţii sau fraze, servind, astfel, la redarea ritmului vorbirii şi a intonaţiei.
Este utilizată pentru a reda o enumeraţie, dar nu şi în cazul în care părţile componente ale enumeraţiei sunt legate între ele prin şi copulativ.
Se foloseşte pentru a suplini un verb omis prin elipsă. (ex: Cerul părea transparent, iar norii, de puf.)
Desparte un substantiv de o apoziţie explicativă. (ex: Zeus, feciorul lui Cronos, făcu semn din sprânceană că primeşte. – Al.Odobescu)
Desparte construcţiile gerunziale sau participiale, cu sau fără determinări, care se află la începutul enunţului, de restul cuvintelor. (ex: Fiind mediocru la învăţătură, n-a putut să izbutească. – G. Galaction)
Se despart prin virgulă de restul propoziţiei cuvintele şi construcţiile cu topică schimbată sau incidente. (ex: Şi iată cum, mulţumită atotputerniciei făcătoare de minuni a prosopului meu, ieşii din o neaşteptată şi grea încurcătură. – C. Hogaş)
Se pune virgulă după adverbele de afirmaţie sau de negaţie: Desigur, e amorezat. Virgula  nu este permisă atunci când după un astfel de adverb urmează o propoziţie subiectivă introdusă prin că. (ex: Desigur că nu vom fi prezenţi.)
Se despart prin virgulă de restul enunţului substantivele în cazul vocativ şi interjecţiile. (ex: Cucoane Matei, dumneata nu ştii cine-i cuconiţa care a trecut. – M. Sadoveanu; Ei, ce veste ne mai aduci de pe la târg? – I. Creangă)
Între interjecţiile şi vocativele care alcătuiesc o unitate în rostire nu se pun nici virgulă, nici semnul exclamării. (ex:  Ei Catalin, acu-i acu – M. Eminescu, O Doamne! Da greu somn am mai dormit. – P. Ispirescu)
Virgula marchează coordonarea prin juxtapunere a două propoziţii principale. (ex: Mi-ai făcut un bine, ţi l-am făcut şi eu. – M. Eminescu)
Acest semn de punctuaţie izolează construcţiile incidente, care au rol explicativ: – Ia citeşte-mi-o şi mie, zise Grigoriţă cum stătea cu faţa-n sus şi căsca, să văd ce prostie ai scris.
De asemenea, coordonează termenii unei repetiţii, accentuând ideea poetică.
Punctul şi virgula
Marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. O astfel de pauză e necesară pentru a despărţi propoziţii sau grupuri de propoziţii care formează unităţi relativ independente în cadrul unei fraze. Fraza câştigă astfel în claritate. Alteori, punctul şi virgula corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arăta că partea de frază care urmează este o întregire, o explicaţie sau o concluzie a celor afirmate anterior.
Este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, astfel încât folosirea lui e dictată de preferinţa celui care scrie textul. El poate fi înlocuit în cele mai multe situaţii cu punctul sau cu virgula, fără ca sensul enunţului să fie denaturat.

Două puncte
Anunţă vorbirea directă sau o enumerare (în descrieri sau naraţiuni), o explicaţie (anunţată prin cuvinte precum astfel, de exemplu, anume, iată), o concluzie şi marchează totodată o pauză, în genere mai mică decât cea indicată de punct. Apare, de regulă, după verbele dicendi sau după verbele de declaraţie subînţelese. (ex: ... şi dându-i somnorosului meu individ: - Ţine, prietene.)
Semnele citării (ghilimelele)
Sunt semnele grafice pe care le întrebuinţăm atunci când reproducem întocmai un text spus sau scris de cineva. Se pun la începutul şi la sfârşitul unei citări, închizând vorbirea directă. (ex: A doua zi nepoată-sa îl găsi pe jumătate îngheţat. Abia putu să zică: „Leano, foc că mor” şi îi întinse un bănuţ de aur, închizând ochii.- B. Şt. Delavrancea)
Ghilimelele sunt utilizate şi pentru a reproduce un cuvânt sau un grup de cuvinte: De-mi zici „dragă”, rîd cu hohot. – G. Coşbuc.
Pot fi utilizate pentru a exprima ironia faţă de cel care foloseşte cuvântul sau grupul de cuvinte reprodus: Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a venit în capitală munteanul lor. – I. L. Caragiale
Se pot închide între semnele citării cuvintele asupra cărora vorbitorul vrea să insiste, să atragă atenţia în mod deosebit sau să le dea o mai mare importanţă decât au în realitate.
Se pot folosi ghilimelele şi pentru a semnala titlurile operelor literare, artistice sau ştiinţifice şi ale publicaţiilor, atunci când acestea sunt reproduse într-o frază.
Când în cadrul unui citat intervine un alt citat, este nevoie de două rânduri de ghilimele. (ex: „<<>>”)





Linia de dialog şi de pauză
Acelaşi semn de punctuaţie are două roluri cu totul diferite: linia de dialog indică începutul vorbirii fiecărei persoane care ia parte la o convorbire, iar linia de pauză marchează, ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferite părţi ale propoziţiei, dintre propoziţii sau fraze.
Este greşită folosirea concomitentă a liniei de dialog şi a ghilimelelor.
Linia de pauză este folosită în interiorul enunţurilor pentru a delimita construcţiile intercalate sau apoziţiile explicative.
De multe ori, linia de pauză notează o atitudine afectivă a vorbitorului, o intonaţie deosebită, care nu s-ar putea reda prin virgulă: Bătrâna trecu liniştită, pe nesimţite – o umbră. – M. Sadoveanu
Uneori, linia de pauză introduce o comparaţie asindetică (în care lipseşte adverbul ca): Pe pod, morarul fereca piatră: Barbă sivă, sprâncene de muşchi uscat, nasul – cioc de cucuvaie. – G. Galaction
Acest semn grafic delimitează vorbirea naratorului de aceea a personajului.
În construcţiile eliptice, marchează lipsa predicatului sau a verbului copulativ: În stânga – margine de pădure.
Alteori, precedă o explicaţie, având aceeaşi funcţiune ca semnul două puncte.
Parantezele
Rotunde sau drepte, arată un adaos în interiorul unui enunţ.
Pot închide cuvintele care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse înainte: Şi-nadevăr, Neculai Isac, căpitan de mazâli de la Bălăbăneşti (ce nume! ce titlu! ce gintă!), face parte din spiţa acelora care în vremuri legendare se băteau cu tătarii şi cu leşii. – G. Ibrăileanu
În piesele de teatru, între parantezele rotunde se redau indicaţiile scenice.
Parantezele drepte sunt folosite cu scopul de a închide un adaos făcut de noi într-un text citat.



Punctele de suspensie
Indică o pauză mare în cursul vorbirii. Spre deosebire de punct, acestea nu marchează finalul unui enunţ, ci indică, în general, o întrerupere a şirului vorbirii. Întreruperea vorbirii poate fi momentană sau definitivă. Vorbitorul îşi poate opri pentru un moment expunerea, înaintea unei afirmaţii care provoacă surprinderea. În această situaţie, pauza creată potenţează efectul urmărit de vorbitor.
Întreruperea definitivă a vorbirii apare ori de câte ori vorbitorul nu vrea să îşi exprime până la sfârşit gândirea, considerând restul uşor de subânţeles sau recurgând la mimică şi gesturi. Comunicarea câştigă astfel în expresivitate.
Întreruperea se poate datora intervenţiei neaşteptate a unui interlocutor.
În povestire, punctele de suspensie marchează pauzele foarte lungi pe care le face vorbitorul, căutând expresiile cele mai potrivite, pentru a sugera ritmul lent cu care vorbeste povestitorul.
În dialog, acestea indică întârzierea răspunsului pe care trebuie să îl dea cel întrebat.
Alteori, ele marchează şi o vorbire incoerentă.
În citate, marchează lipsa unor enunţuri.
Apar uneori după titluri de poezii când acestea sunt formate din primul vers sau din primele cuvinte ale versului cu care încep poeziile.
În construcţiile eliptice, punctele de suspensie ţin locul predicatului sau al verbului copulativ omis: Iară noi? noi, epigonii? ... simţiri reci, harfe zdrobite. – M. Eminescu
Cratima se folosește:
- în repetiţii, când cuvântul repetat formează o unitate: Gânduri-gânduri...treceau prin cugetul lui Dănilă. – G. Galaction
- în interiorul unor expresii: calea-valea, câine-câineşte, ici-colo, târâş-grăpiş etc.
- între două numerale, pentru a indica aproximaţia: doi-trei km
- între cuvinte ce arată limite spaţiale sau temporale: şoseaua Bucureşti-Constanţa; anii 1984-1988