Limba și literatura română

Simbolismul

Simbolismul
DEFINIȚIE :
Curent literar inițial, artistic ulterior, de factură modernă, configurat în Franța ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea și extins apoi în întreaga Europă, simbolismul apare ca o reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Din romantism, simboliștii refuză retorismul declamator, opunând acestuia discreția și muzicalitatea trăirii lirice, iar caracterului sculptural și pictural al poeticii parnasiene, îi este opus în simbolism vagul simțurilor și al trăirilor, vaporozitatea imaginilor și stările sufletești nedefinite.
Mișcare artistică de talie mondială, simbolismul s-a bucurat de un program estetic bine conturat, reunind un număr mare de scriitori și artiști din întreaga lume.
Numele curentului, provenind din grecescul symbolon (semn), este impus de Jean Moréas care, la 18 septembrie 1886, publică în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, articolul Le Symbolisme, devenit manifest literar al orientării.

În realitate, mișcarea antiparnasiană, materializată în reviste care se numeau decadente, s-a configurat începand cu 1882, cuprinzând poeți precum Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé, Arthur Rimbaud. Numele de decadentism a fost definitiv substituit de cel propus de Jean Moréas, disident în mișcarea decadentă.
Principii simboliste:
1. poezia simbolistă este una a sensibilității pure; nu este una de idei, a naturii în sine, o poezie socială, ci una a inefabilului;
2. obiectul poeziei simboliste sunt stările de spirit vagi, confuze, nelămurite;
3. sugestia – principala achiziție a liricii moderne, datorată curentului simbolist; constă într-o modalitate indirectă, aluzivă de a comunica idei și sentimente poetice, tehnica aceasta trimițând la o zonă a vagului, a ambiguității: „A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în bucuria de a descoperi încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru!” (Stéphane Mallarmé);
4. corespondențele reprezintă afinitățile, potrivirile dintre senzații (olfactive, auditive, cromatice) sau dintre sufletul eului liric și universul întreg ;
5. muzicalitatea – înțeleasă ca senzație interioară, muzicalitatea se realizează prin diverse mijloace: asocierea unor ritmuri variabile, ce corespund unei muzici interioare, asonanțe (reluarea unor vocale), aliterații (reluarea unor consoane), pauze, refren, dar mai ales prin repetarea obsedantă a unor cuvinte. „Muzica versului”, dezideratul  simbolist și, în același timp, marea descoperire a acestora, se obține printr-o multitudine de mijloace – prin evocarea unor instrumente muzicale, a unor note muzicale, prin stimularea „melodiilor subconștientului”, a „halucinațiilor” auditive. Pentru simboliști, muzicalitatea constituie un primat: „La musique avant toute chose, la musique encore et toujours!” (Paul Verlaine)
6. cultivarea simbolului, de la care provine și numele curentului, constituie elementul esențial al poeticii simboliste. Acesta este un procedeu artistic care, în baza unor analogii, a unor corespondențe, înlocuiește și reprezintă altceva decât elementul concret-real exprimat la prima vedere. Simbolul este o imagine concretă, având o semnificație proprie pentru o realitate ascunsă, abstractă.
Acest procedeu artistic a existat în literaturile tuturor epocilor, însă simbolismul se diferențiază de celelalte curente prin faptul că atribuie simbolului funcția de a sugera (simbol implicit) și nu de a lămuri, a materializa o idee sau un sentiment, după cum se întamplă în romantism (simbol explicit).
7. odată cu simbolismul se introduce versul liber, care nu se mai supune regulilor prozodiei tradiționale, privitoare la ritm, rimă și măsură. Versul liber permite simboliștilor exprimarea optimă a stărilor afective, în scopul suprem al realizării muzicalității poeziei. Cu toate acestea, unii poeți simboliști nu au renunțat niciodată la versificația clasică.
8. alături de versul liber, refrenul constituie o altă noutate la nivel formal. Repetarea unor versuri, în diverse poziții ale poeziei, conferă versului respectiv statutul de refren.
9. simboliștii au operat înnoiri și la nivel tematic.
Teme și motive ale poeziei simboliste
-singurătatea – temă preluată din romantism, însă dobândind accente tragice în simbolism; naște melancolie și spleen;
-spleenul – stare de spirit specifică simboliștilor, numită pentru prima dată de Charles Baudelaire; presupune „un amestec de plictiseală profundă, dezolare și tristețe abstractă” (Lidia Bote);
-predispoziția spre nevroză (nevroza = boala psihică ce se manifestă prin tulburări nervoase);
-tentația evadărilor în spații exotice, spre mari depărtări, cu miraje și țăramuri misterioase;
-natura ostilă; spre deosebire de poezia romantică, natura nu mai e obiect, ci stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic, ori decor. Parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezente static. În jurul obiectelor plutesc muzica și parfumurile, poeții propunându-și să dezvăluie „corespondențele” din natură.
-iubirea – nu mai alcătuiește împreună cu natura un tot; devine un motiv de reverie, de nevroză;
-moartea;
-paradisurile artificiale (alcoolul, opiumul);
-toamna;
-tristețea;
-monotonia;
-trecerea timpului;
-întoarcerea în trecut;
-cadrul nocturn; somnul; visul;
-obsesia parfumurilor, a instrumentelor muzicale și a culorilor – simboliștii evocă, în poezie, numeroase intrumente muzicale și culori, realizând corespondențe între acestea și emoții; astfel, culorile dominante sunt CENUȘIUL, ALBUL și NEGRUL, iar ROȘUL, VERDELE, GALBENUL și VIOLETUL sunt culori ale obsesiei, ale stărilor anxioase. Ca instrumente muzicale, VIOARA și VIOLINA exprimă emoții grave, CLAVIRUL comunică tristețe, sentimentul disperat al iubirii, FLUIERUL are conotații funebre, iar FANFARA exprimă melancolie.
-orașul – indiferent dacă este vorba despre ipostaza sa de târg de provincie sau de metropolă, mediul citadin este conceput drept un loc apăsător, dezolant, ce izolează, claustrează.