Limba și literatura română

PASOPTISMUL

Literatura pasoptista

            Pașoptismul este un termen ce desemnează complexul manifestărilor prilejuite de mișcarea burghezo-democratică de la 1848. Din punct de vedere cronologic, epoca pașoptistă se situează între anii 1830-1860, reprezentând perioada începutului modernizării culturii românești. Este epoca în care Țările Române trec de la feudalism la capitalism, de la vasalitate la independență, de la fărămițarea în provincii la statul unitar național.
Scriitorii pașoptiști alcătuiesc cea dintâi generație literară românească. Deosebiți prin metodele literare folosite, prin speciile și genurile cultivate, aceștia sunt uniți prin concepția comună asupra artei stilului: atitudinea lor față de artă este una militantă, ei considerând că actul literar este un mijloc pentru obținerea unității și a independenței naționale, pentru înfăptuirea dreptății sociale.
Oameni ai începutului de drum, pașoptiștii au meritul de a realiza prima sincronizare cu fenomenul cultural apusean (a doua fiind în perioada interbelică), chiar dacă această primă sincronizare se realizează prin imitație, uneori abuzivă, în absența unui fond favorabil manifestării și dezvoltării elementelor culturale și de civilizație împrumutate.
Cum pașoptiștii au țintit către modernizarea literaturii și a culturii în general, aceștia au fost nevoiți să ardă anumite etape firești. Astfel, dacă în Europa s-a manifestat inițial clasicismul, ale cărui principii au fost ulterior combătute de curentul romantic, ce se desfășoară de-a lungul unui întreg secol, pentru ca realismul să se impună apoi, contrazicând viziunea idealistă, artificială și subiectivă romantică, la noi, din cauza întârzierii dezvoltării culturii, cele trei orientări literare ajung să se manifeste simultan. Coexistența clasicismului, romantismului și a realismului la nivelul întregii literaturi sau la nivelul creației unui scriitor determină caracterul hibrid al literaturii din perioada pașoptistă. Așadar, o trăsătură a literaturii autohtone din această perioadă este eterogenitatea.
Principiul esențial, dominant al ideologiei pașoptisste este cel național. Reprezentanții mișcării critică oprimarea otomană, prezentul degradat, evocând originea latină și trecutul istoric glorios. De aceea, un motiv literar frecvent regăsit în creațiile scriitorilor pașoptiști este cel al ruinelor. Ruinele sunt mărturii ale trecutului glorios, ce servesc drept exemplu pentru prezent, în scopul reînvierii și perpetuării faptelor de vitejie ale străbunilor. Simbol al gloriei trecute, ruinele constituie un prilej de meditație filosofică asupra timpurilor apuse.
Pașoptiștii consideră că prosperarea culturii naționale trece prin folclor, istorie și cultivarea limbii române. Folclorul este descoperit de către scriitorii acestei epoci, care îl introduc în circuitul culturii scrise prin tipărire, după ce au desfășurat un efort sistematic de a-l culege și de a-l valorifica în cadrul propriilor opere. De asemenea,  frumusețile patriei sunt considerate semn al originalității naționale, fiind astfel evocate în creațiile literare.
Nu în ultimul rând, scriitorii pașoptiști pun în aplicare imperativul participării active la viața socială, de progresul căreia se simt responsabili. Astfel, mulți dintre exponenții generației pcupă funcții importante în stat: Vasile Alecsandri este om politic, diplomat, ministru și membru fondator al Academiei Române; Mihail Kogălniceanu este liberal ca orientare politică, ocupând funcții ca cea de prim-ministru, ministru al Afacerilor Externe, ministru de interne; pe lângă activitatea scriitorească, pașoptiștii se implică în Revoluția de la 1848, cu convingeri politice solide, efectuează activitatea diplomatică.
Scopul literaturii devine în perioada pașoptistă mai mult decât unul civilizator, constând în luminarea poporului. Începând cu această epocă, literatura deobândește și alte funcții, precum transmiterea emoțiilor estetice, trezirea sentimentului național, realizarea educației morale