-Bună monstruleț mic, spune Travis sărutându-mă pe frunte.
Ne aflam în același bibliotecă în care ne petreceam câte trei sau patru ore pe zi, vorbind de tot ce se putea discuta. Pe masă se aflau cărțile pe care le citeam împreună cu el. Însă doar una mi-a atras atenția, Jane Austen.
- "Gândeşte-te la trecut numai în măsura în care amintirea lui îţi aduce bucurie."
-Puștiule, ce vrei să zici cu asta?
Timp de câteva minute nu spune nimic, apoi se aproprie de mine dându-mi ușor părul după ureche. Apoi ridicandu-mi bărbia cu degetul său.
-Sammy, este timpul. Timpul să trăiești în prezent, nu în trecut. Tot timpul voi exista aici, zice arătând spre inima mea.
-Dar îmi este atât de dor de tine, vreau în fiecare dimineață să mă trezesc cu tine.
-Piticanio, ști că te iubesc, iar eu știu că tu mă iubești. Dacă mă iubești pe cât știu, atunci eliberează-mă. Au trecut doi ani iubito, trebuie să te ierți și să nu te mai acuzi. Nu a fost vina ta, dacă nu te salvam poate, tu erai aici acum.
-Îmi este dor de tine , lacrimile apărând în ochii mei.
-Și mie îmi este foarte dor de tine, ne vom întâlni într-o altă viață.
Tăcerea se lasă între noi preț de câteva secunde, apoi îl văd cum se ridică de pe scaun și vrea să plece, însă nu-l las. Îl strâng în brațe, de la spate, nelăsându-l să plece. Lacrimile mele udându-i bluza roșie pe care o purta.
-Te rog să nu pleci, dar dacă pleci, ia-mă cu tine.
-Pitic, e timpul să ne despărțim. E timpul ca tu să fi fericită, pentru că eu sunt fericit aici. Nu fi speriată, uitarea face parte din viață. Vei fi bine, voi avea grijă de tine.
-Știu, se întoarce spre mine, îmi ridică bărbia și își lipește buzele de ale mele.
Soneria telefonului mă trezește brusc din visul pe care-l aveam, întind mâna pe noptieră și iau telefonul răspunzând somnoroasă.
"-Alo?
-Sam? Sunt Caroline, este deja târziu. Nu vii la spital?
-Băga-mi-aș! Nu a sunat alarma. În zece minute sunt acolo.
Mi-am făcut rutina într-o fugă, m-am îmbrăcat la fel de repede și în cinci minute de condus în fuga am ajuns la spital.
-E nervos, spune Caroline înmânându-mi o cană de cafea în timp ce-mi luam halatul.
-Cât de nervos?
-Atât de nervos, spune arătând spre Stefan.
-Domnișoară Queen, în biroul meu, acum. Accentul căzând pe ultimul cuvânt.
L-am urmat în liniște în biroul lui, urmărindu-l cum închide ușa în urma mea și se uită nervos spre mine.
-Domnișoară Queen, din cauza unor doctori ca dumneavoastră, există un număr foarte mare de decedați.
-Domnule Woods, însă sunt întreruptă de asistenta care-l strigă, se pare că a avut loc un accident.
-Șansa ta Sam. Să arăți că ști ce faci, spune pornind spre urgențe cu mine în urma lui.
