Cântecul fierului

IX. Nemiloasă decadență

      El era din nou aici. Cumva, îl ajunsese din urmă.

    Luther îl găsise.

    Dante nu știa dacă să-i fie teamă sau să fie entuziasmat. Bărbatul plătise pe cineva, pe un anume Păpușar, să-l ucidă. Viața lui Dante nu valora nimic, el era un simplu călău. Și totuși, Luther își părăsise ascunzătoarea, cel mai bine protejat loc pe care îl cunoștea, numai ca să verifice asupra lui. Asta însemna că Dante făcuse ceva să-i atragă atenția.

     Privindu-l, Dante bănuia că ar fi trebuit să vadă roșu. Ori să fie îngrozit. Nu vedea însă decât un om interesant. Un om care l-ar putea distruge într-o clipită— și pe care Dante ar vrea să-l înfurie doar de distracție. Luther pusese să fie ucis, deși era mai mult decât capabil să-l ucidă cu mâinile lui. Dante realizase asta când găsise contractul. Stăpânul lui era interesat de cea care îl capturase. Pentru un oarecare motiv, voia ca Yanna să îl ucidă pe Dante.

     Poate că planul cel adevărat nu ținuse niciodată de Dante. Poate că nu ținuse nici măcar de Rha Vaelor. Poate că ținea de Yanna, sau poate că nu, și ea era încă o piesă ce trebuia mutată în locul potrivit, înainte ca Luther să își mute atenția asupra următoarei.

     Yanna dormea ca un copil, la câțiva metri distanță. Silueta lui Luther îi umbrea chipul. Lui Dante îi veni să o bată pe spate și să îi ureze noroc. Sau să îi plănuiască înmormântarea.

     — Oh, tu ești, își salută Dante maestrul, privindu-l pe sub genele întunecate. Nu mă așteptam să vii aici.

     Luther doar zâmbi.

     Dante bătea încet cu degetele în lama pumnalului găsit de Yanna în ruine. Îl furase din desaga ei. Bine, desaga fusese inițial a lui, dar femeia insistase să rămână la ea. Îi era teamă că el avea să fugă, odată ce dispunea de provizii. Și voia autoritatea.

         — Și de ce nu te așteptai? întrebă Luther, de parcă nu știa ce făcuse. Dante își dădu ochii peste cap.

     — Oh, la naiba, sunt prea sobru pentru asta, mormăi el și dădu pe gât o gură de whiskey. Arsura din stomac îl făcu să se simtă mai bine. Se bucura că mai cumpărase o ploscă pentru drum, de la bar.

     — De ce nu te așteptai? Luther purta o expresie blândă, răbdătoare, ca și cum ar fi vorbit cu propriul copil. În ochii bărbatului, însă, clocotea foamea unui om care știe că e aproape de linia de sosire. Că planul îi e aproape de îndeplinire.

     Era amuzant că Dante ar putea strica totul. Era și mai amuzant că știa exact cum să o facă— și că, pentru încă puțin timp, se abținea.

     — Nu mai suntem în pădurea Coastelor. Nu știam că mă poți urmări și dincolo de aceasta— că ai fi dornic să depui efortul. Și, poate nu mai ții minte, — Dante rânji— dar chiar tu ai trimis-o. Pe ea.

     Luther clipi des. Dante era sincer curios dacă contractul fusese lăsat acolo din greșeală, sau dacă era un indiciu scăpat intenționat. Ca să-l sperie pe Dante. Să-l asigure că mereu avea să fie cu un pas înainte. Că nu putea fi învins.

     Abia atunci, Luther se întoarse spre Yanna. Ceva se schimbă pe chipul bărbatului când o privi. Luther arăta ca și cum încerca să perceapă un miracol. Nerăbdător, în așteptare. Era o nesiguranță fantastică în statura lui: nu știa dacă să se apropie sau să se îndepărteze.

     Dar reținerea din fața unui străin... lipsea. Luther nu încerca să îi asimileze trăsăturile, așa cum faci cu o nouă cunoștință. O mai văzuse. Mai fusese la distanța asta de ea— poate chiar și mult mai aproape.