Cântecul fierului

XXV. Coliziuni

     Thaissa arăta atât de diferit după ce aflase adevărul. Tot adevărul. Despre lume, despre boala tatălui ei. Entuziasmul și intriga îi păliseră din ochi, și atunci regretă Yves totul. Erau de mult pe drum, într-o pădure dintre orașe, când își dădu seama că nu mai exista cale de întoarcere. Mai ales că Thaissa își asumase rolul de a-l conduce spre Biserica Rece.

     Prea mult— nu știa cum să proceseze. Îi era frică să înceapă. Se simțea plină până la refuz, și simultan complet goală, pierdută. Atâtea se întâmplaseră în umbre, atâtea secrete nu ieșiseră la suprafață. Viața Împărătesei, așa tulburătoare. O ajuta să-și imagineze că privea din exterior, că doar urmărea cum lumea se apropia de sfârșit. Măcar nu-și pierdea mințile.

     Dar mai mult decât orice, simțea frustrare. Nu era corect. Nimic din situația asta nu era corect.

     Yves tăcuse și îi dăduse timp să se adune, în timp ce se îndreptau spre Biserica Rece. Așteptă o zi și jumătate până când Thaissa putu vorbi.

     — Ești în regulă? întrebă el, când Thaissa își potrivi pasul cu al lui.

     Nu-l putea privi în ochi.

     — Habar n-am, sincer.

     — Dacă doare prea tare... Nu trebuie să mă duci la Biserică. Mă voi descurca, așa cum plănuiam oricum. Te pot lăsa în următorul oraș.

     — În niciun caz. Determinarea ei era la fel de neclintită, numai că devenise întunecată, obosită. Eu doar...

     Vocea ei păli. Îi luă câteva încercări de a vorbi, de-a se aduna, până când se dizolvă în suspine. Erau uscate, acre, sfâșiind prin trup și zguduind umeri fragili.

     Yves abia îndrăzni să o mângâie pe spate. Cuvintele nu ar fi schimbat nimic.

     — De-asta ai vorbit cu el? Pentru că aveai suspiciuni?

     El închise strâns ochii. Ezită, apoi admise:

     — Da.

     — Dacă nu te-aș fi forțat, mi-ai fi spus vreodată?

     — Nu știu. Nu-i de parcă e distractiv să dau vești de genul.

     El părea să se pregătească de ceva, abia mascându-și ezitarea.

     — Calmează-te. Nu sunt supărată. 

     Vocea ei era din nou clară, dar mult prea moale. Aproape dureros de auzit. Ea suportase atât durere— mai multă decât el, probabil, și cu mai mult curaj.

     — Nu ești?

     — Nu e vina ta.

     Sub privirea lui șocată, Thaissa se înăspri.

     — Ce te așteptai, să te urăsc degeaba? Nu ești nemernic. M-am prins. Nu-i de parcă o să-ți mulțumesc pentru asta. Acum să ne concentrăm pe a supraviețui împreună.

     — Da, răsuflă el. Să facem asta.

     O vreme, între ei pluti tăcerea.

     — Ai trecut prin toate astea singur. Îmi dau seama cum te-ai simțit, speriat, sub presiune. Și totuși... Clătină din cap și se încruntă. Cine ți-a dat dreptul, huh? Să te izolezi. Să faci asta povara ta.

     — N-am...

     — Taci. Încerc să ajung undeva. Ce spun e că... Te-ai dedicat. O văd și acum. Ești pornit împotriva Împărătesei. De ce?