Cântecul fierului

XXII. Regina din cușca leilor

     Yanna se privi în oglindă aproape o oră. Se simțea atât de ciudat fără cuie. Era atât de neliniștită încât aproape vomită de câteva ori. Coloana ei vertebrală se regenerase perfect. Așa ceva era, măcar, posibil? O operație n-ar fi putut rezolva o situație așa delicată. Iar magia vindecării nu mai existase de sute de ani, dacă o făcuse vreodată.

    Cercetă dormitorul pentru chiar și cel mai mic mâner sau gură de aerisire. Orice mijloc prin care ar putea fi atacată sau urmărită. Doar trăgea de timp și nu mai avea nimic de ascuns sau de pierdut. Dar fără un loc în care să se simtă în siguranță, și-ar pierde mințile aici.

     După aceea, se încălță cu ghetele ei înalte, care fuseseră curățate și lăsate lângă pat. Când păși dincolo de ușă, o cuprinseră fiori răcoroși. Hainele ei murdare, sfâșiate dispăruseră— se trezise într-o cămașă lungă de spital, ca ale prizonierilor.

     Păși afară din cameră. Se afla într-un coridor înalt, luminat blând și liniștit. Candelabrele presărau irizații ca niște pistrui asupra pereților tapetați în modele palide, florale. În tavan erau gravate fresce presărate cu cristale roșii. În miezul holului, din imaginile reliefate ieșea în evidență un șoim arcuit în jos, spre podea, înconjurat de petale de trandafir, cu un rubin în cioc.

     Nu crezuse că după anii petrecuți în Biserică, frumusețea avea să o mai putea șoca. Cum de un asemenea loc era îngropat în pământ, în loc de a fi deschis lumii? Cum de exista aici lumină? De ce nu se prăbușise întreaga construcție după cutremur?

      Avea o explicație. Cel care dăduse formă acestui loc era însuși Păpușarul, a cărui magie nu se plia după regulile logicii. Era posibil să fi visat o monstruozitate cu harul vindecării. Dar creatorul era egoist și ambițios și voia uimirea lumii doar pentru el. În ce fel îl manipulase Luther?

    Dormitorul ei se deschidea într-un hol larg, pesemne ca să poată fi depistată ușor, dacă se furișa. Tot din același motiv, sala centrală a parterului era foarte aproape.

     Sala era o vedere copleșitoare. Largă și aerisită aproape ca ringul trapezului din Biserică. În mijloc, era o masă lungă, din lemn de mahon. Un cadran gigantic, aurit de ceas, care dicta orele și fazele lunii, se afla în mijlocul peretelui. Un disc perfect ascuțit, înconjurat de o rondea ce picta legende din istoria Semieternei. Deasupra, trona o pictură magnifică a Magicianului, cu mâinile întinse în lături și valuri de soare căzând dintre palmele lui. Pe pereți, în vitralii, luceau imagini ale celor Douăzeci și Doi de sfinți din Marea Arcană. 

     În capul mesei, se afla Luther. Iar în dreapta lui era așezată o tânără femeie. Păr blond drept și prins într-un coc complicat. Sprâncene arcuite. Ochi ascuțiți, albastru–gheață marcat în kohl. Gură subțire și palidă. Exprima doar strictețe și detașare.

     Chipul lui Luther se lumină când o zări pe Yanna. Blonda ridică o singură privire din prânzul ei și spuse:

     — Oh, tu ești.

     Oftă, plictisită și nemulțumită. Se întoarse asupra fripturii. Yanna clipi des. Nu o mai văzuse până atunci. Nu apucă să ceară clarificări, căci Luther se ridică, apropiindu-se de ea cu brațele deschise. Purta o cămașă albă, descheiată la primii doi nasturi, și niște pantaloni negri drepți, eleganți, largi la capete.

     — Yanna! În sfârșit te-ai trezit!

     Arăta așa diferit acum— viu, fericit și nerăbdător. O altă persoană. Ceea ce însemna că ori se prefăcea, ori era ceva fundamental în neregulă cu el.