Cântecul fierului

III. Pământ mare

- Fă liniște. Aproape că nu pot auzi cum îmi piere dorința de viață.

- Dar sunt așa mișto! Așa înalte, și detaliile, și expresiile...

- Zici că n-ai mai văzut statui de aur până acum, spuse Thaissa Montespier, ironică.

Cumva, Thaissa ajunsese să se îndrepte spre ceremonie cu durerea asta în fund numită Renée Allen. Renée o înghionti.

- Nu, Thaissa, n-am mai văzut statui de aur.

Renée mângâia statuile în treacăt, cum făcea zilnic de când ajunsese la Palat. În rochia ei albăstrie, aproape sălta pe holurile de piatră, ornate în tapiserii. Soarele curgea de dincolo de ferestre.

Fata era cea mai nouă doamnă a Împărătesei Iepure. După evenimentul cu Malvard, una dintre ele se sinucisese de frică. Împărăteasa se grăbise să o înlocuiască și riscase. Renée nu crescuse acolo; nu înțelegea subtilitățile, nu știa când trebuia să tacă. Nu se controla. Pentru un oarecare motiv, Thaissa decisese să o ajute.

(Ochii fetei sclipeau de fascinare. Enervant de scundă. Mereu roșind, mereu entuziasmată. Bine, poate că știa motivul. Idioata era adorabilă.)

Statuile chiar erau ceva. Chiar și Thaissa ar putea admite asta, deși cu mai puține exclamații decât cealaltă fată. Reprezentau cei Douăzeci și Doi de zei ai Marii Arcane, în aur și marmură.

Unii îi considerau binecuvântare, alții molimă. Unii se închinau lor, alții își încropiseră proprii credințe, ceva mai blânde.

Marea Arcană nu fusese iertătoare. Odată cu sosirea lor, universul fusese parțial distrus. Au fost scuipați din pântecele cosmosului, în ceea ce a fost numită Pandemia, explozia care a frânt lumea și a dat pământului viață. A ridicat Semipămânții: Semieterna, Semisublima, Semimaxima, Semitenebra și Seminihila. Erau creaturi enorme, cu chipuri scăldate în nori, pe spatele cărora se întindeau regatele. Semieterna călătorea pământul cu pași lenți, insesizabili. Nimeni nu știa cum arăta adevăratul pământ; nimeni, în afară de Împărăteasă.

Semipământul nu cerea mult pentru munca lui continuă. Doar ofranda unei vieți în fiecare an. Aceea era cea de-a doua sărbătoare anuală a regatului: Sacrificiul. Un suflet uman ales de zei, servind ca energie vitală pentru ființa celestă.

Cele două traversară grădinile luminoase și ajunseră dincolo de poarta Palatului. Acolo se reuniră cu celelalte trei doamne, scânteind ca diamantele. Gardienii le înconjurară, conducându-le pe podiumul înalt, argintat unde avea loc ceremonia Învierii. Ca în fiecare an, Împărăteasa Iepure murise, iar ceasul se resetase. Acum era timpul să se trezească.

Băiețelul Timp, sfătuitorul regal, se poziționă în spatele lor.

Palatul le umbrea frunțile. În față, se întindea mulțimea imensă și bulevardul larg, plin de coloane al capitalei Oasis. Doamnele trebuiau să stea pe o canapea satinată, frumoase în vederea lumii, așteptând-o pe Împărăteasă. La picioare se aflau, desigur, cei care le admirau. Dar și cei revoltați.

- De ce suntem aici, până la urmă? întrebă Renée.

- Să fim accesorii drăguțe. Și să urmărim mulțimea. Să vedem dacă vrea cineva s-o asasineze pe Împărăteasă, sau ceva.

- Dacă e, tipul ăla pare că vrea să asasineze pe toată lumea de aici și apoi pe el însuși, pufni Renee și arătă subtil cu capul spre unul dintre gardieni.

În timpul Învierii, gărzile nu își purtau coifurile. Deci nici măcar buclele negre nu-i ascundeau expresia acră și rece. Era ridicol cât de mult părea să nu vrea să se afle acolo.