Extaz anticipat

Capitolul 9 - Marian

Capitolul 9 - Marian

Isabella POV.

În timp ce Marian îşi petrece braţele puternice în jurul meu, sunt incapabilă să mă mişc.

Pur şi simplu mă las pătrunsă adânc de şocul care îmi traversează întreaga fiinţă.

Îi simt degetele fierbinţi pe spatele meu, prin materialul subţire al bluzei şi în momentul în care ceilalţi încep să aplaude, să fluiere, să arunce cuvinte de încurajare către Marian care pare emoţionat, transpir instat.

În timp ce eu îl privesc, şocată şi înlăcrimată, cu buzele tremurandu-mi, încep să clipesc des şi mă arunc în braţele lui din nou.

Îl strâng cu putere şi plâng în hohote la vederea lui.

Cu degetele pierdute prin părul puţin mai lung la spate, iar cu cealaltă pe spatele relaxat, încerc să mă liniştesc.

Acesta îmi sărută mijlocul capului şi îşi înfinge degetele reci în părul meu vişiniu, aruncând cuvinte permanent în aer, pe care nu le aud din cauza şocului.

Îmi unesc mâna cu a lui şi ieşim din clasă în timp ce îl privesc.

Părul lung în faţă, în părţi ras la 1 şi apoi părul continuă până în dreptul cefei transpirate. Se pare că iar şi-a schimbat culoarea părului, un ciocolatiu închis, aproape un roşcat, iar ochii lui albaştri şi pisiciţi, ochii aceia în care obişnuiam să mă pierd.

Mă depărtez câţiva paşi, simţind cum mă ia cu leşin.

- Să te revăd astfel este un şoc, spun în timp ce Marian îmi zâmbeşte şi îmi oferă buchetul de flori pe care îl ţine de atâta timp în mână. Îţi mulţumesc, spun în timp ce mă uit la trandafirii vişinii şi zâmbesc stângace, încă plângând şi neştiind ce să spun. Sunt frumoşi, foarte frumoşi.

- Se potrivesc cu părul tău, spune acesta în timp ce mă aprind la auzul vocii sale, nici groasă, nici subţire, tocmai potrivită. Isabella, abia am revenit în Bucureşti şi chiar dacă aş fi vrut să aştept până când te întorceai de la şcoală, nu aş fi putut, spune acesta în timp ce se aproprie de mine şi îşi lipeşte fruntea de a mea, încercând să mă sărute şi mă depărtez panicată, întorcând privirea stânjenită de acest gest.

- Nu, nu mă atinge, spun în timp ce Marian îşi retrage mâinile obraznice. Îţi sunt recunoscătoare pentru flori, pentru faptul că ai venit aici, dar nimic nu poate schimba faptul că m-ai părăsit, spun foarte afectată, chiar mai afectată decât aş fi crezut. Puteai...puteai, încerc să formez o propoziţie însă nu pot, plânsul mă umflă şi mai tare şi nu mă pot abţine. Puteai să îmi laşi un mesaj, orice, doar să ştiu că eşti bine, spun printre lacrimi şi sunt conştientă de rimelul care curge în valuri peste obrajii mei roşi, şocul se diminuează cu cât el e pregătit să comunice cu mine.

- Isabella, am avut o perioadă mai ciudată, reuşeşte acesta să spună şi atunci când îşi îndepărtează bretonul din ochi, reuşesc să îl privesc. Te iubesc tot atât cât te iubeam şi înainte să plec, spune acesta şi vocea sună atât de lin încât mă las purtată de cuvintele dulci.

- Marian, plecarea ta m-a distrus! reuşesc să spun după ce câştig lupta cu nodul imens din gât. Eşti conştient de faptul că încrederea mea în tine a dispărut pentru totodeauna? întreb în timp ce acesta îşi lipeşte fruntea de a mea şi are ochii roşii, la fel ca ai mei, însă sunt atât de trişti încât mă doare pe mine ce se petrece în sufletul său.

- Îmi pare foarte rău, Isa. Te rog, iartă-mă...spune acesta în timp ce profesoara de română intră în clasă şi îi spun că vin în cinci minute şi eu. Isa, mă auzi? Isa, priveşte-mă, mă roagă acesta în timp ce ridic privirea din pământ şi atunci când ochii ni se întâlnesc scâncesc. Am avut o perioadă mai ciudată, dar gata! Îţi promit că de acum, nimeni nu ne mai desparte, nici măcar moartea, spune acesta în timp ce-i zâmbesc. Diseară mă ravanşez. Vin cu cina! spune acesta vesel şi îmi sărută obrazul.