Legământul: Promisiunea mea

Capitolul LVII

     De îndată ce intră în încăpere spațioasă, mintea lui Meredith fuse inundată de toate amintirile pe care le făcuse alături de cea mică, fără să știe că era fiica ei.

     — Cum de nu mi-am dat seama? Dintre toate bonele pe care le-a avut, ea m-a plăcut doar pe mine. Iar eu am simțit că mă doare inima de fiecare dată când am vrut să părăsesc această casă. Ceva m-a făcut mereu să mă întorc aici și aceea a fost ea. Atunci când am vrut să mă sinucid aruncându-mă de pe pod, l-am rugat pe tata să îmi trimită un semn dacă nu ar trebui să o fac iar Naty a apărut de nicăieri. De aceea, de fiecare dată când am aruncat o monedă, rezultatul a fost întotdeauna pajură. Eu și Dominic nu suntem făcuți unul pentru celălalt și am înțeles asta. Dar motivul pentru care destinul a continuat să mă aducă în această casă nu a fost ca să întăresc relația mea cu el, ci ca să îmi găsesc fiica.

     Meredith văzu pe biroul lui Naty ursulețul de pluș pe care îl cumpărase pentru Kai, dar pe care i-l dădu ei atunci când a venit pentru prima dată acasă la ea. Luă jucăria în mână, o privi atentă, apoi o puse în geantă. Nu era sigură de ce dar simțea că avea nevoie de o amintire.

     — Meredith? Ce faci aici? se auzi vocea lui Josephine, apoi femeia intră în cameră. Nu au venit bărbații trimiși de mine să te ducă în Huston?

     — Ba da. Și au încercat și să mă omoare, spuse Meredith.

     — Poftim? spuse Josephine, încercând să nu dea nimic de bănuit.

    — Nu trebuie să vă prefaceți, Dominic mi-a spus totul. Știu că Naty este fiica mea, spuse Meredith.

     Josephine clipi rapid de câteva ori, apoi inspiră adânc.

     — Ce vrei de la mine? spuse Josephine tăioasă.

     — Pe fiica mea, atât. Naty se va întoarce astăzi din tabără iar eu o voi aștepta aici. De îndată ce va veni, îi voi spune cine sunt cu adevărat și o voi lua cu mine, spuse Meredith hotărâtă.

     — Și unde o vei duce? Va locui cu mama ta alcoolistă? Sunt sigură că îi veți oferi o educație de nota zece, își dădu ea ochii peste cap.

     — Nu. Mama a murit, în caz că nu știați, spuse ea.

     În vocea lui Meredith nu se simțea nicio emoție. Era extenuată atât fizic, cât și psihic.

     — Păi, era de așteptat. Aici ajung majoritatea persoanelor dependente de substanțe, spuse Josephine nepăsătoare.

     Meredith încercă să nu pună la suflet vorbele spuse de Josephine, pentru că oricum după acea zi nu avea să o mai vadă vreodată.

     — A meritat? A meritat ca familia dumneavoastră să distrugă viața mea și a părinților mei, doar pentru ca Naty să crească aici, sub ochii voștri? Dacă ați fi ținut cu adevărat la ea, ați fi lăsat-o să stea cu mama ei. Dacă mi-ați fi explicat situația, v-aș fi lăsat să o vizitați oricând.

     — Ei bine, nu pot da timpul înapoi. Și, chiar dacă aș putea, tot nu ți-aș da-o pe Naty. Tu însăți erai un copil când ai născut-o. Crezi că ai fi putut avea grijă de ea și de mama ta, în același timp?

     — Sunt convinsă de acest lucru, spuse Meredith hotărâtă.

     Josephine își dădu ochii peste cap, enervată.

     — Cât timp mai ai de gând să stai aici? o întrebă pe fată.

     Până când se va întoarce Naty, ca să pot pleca cu ea, răspunse Meredith.