Gustul Ispitei

I

Isabella Malfoy

Era o dimineață rece și ploioasă pentru prima zi a lunii Septembrie, când aveam să mă întorc împreună cu fratele meu mai mare, Draco, la Hogwarts.

Stăteam unul în fața celuilalt în compartimentul înghesuit al Expresului de la Hogwarts, privind pe fereastra aburită cum copiii își iau rămas bun de la părinții lor.

Mama plecase demult; după spusele ei, avea niște treburi urgente de rezolvat. Tata pe de altă parte, nu dăduse mai deloc pe acasă în ultimele zile, așadar habar n-aveam pe unde naiba mai era și el. Nu că mi-ar fi păsat, oricum.

Draco își drese glasul, făcându-mă să îmi ridic privirea spre el.

-Ce e?

Dădu din cap discret înspre peron.

-Potter.

Luptându-mă cu o incredibilă dorință să-mi dau ochii peste cap, mi-am dat jos haina și am așezat-o lângă mine, pe canapea.

-Ignoră-l.

Era evident că nu-l mulțumește răspunsul meu, dar o vreme nu mai zise nimic; cel puțin nu până când trenul se puse în mișcare.

-Mă calcă pe nervi.

Nu m-am obosit să întreb cine; știam deja răspunsul.

-Pe tine te enervează toată lumea, Draco. Maturizează-te.

Nu apucă să-mi răspundă, căci ușa compartimentului se deschise brusc.

Brad Lestrange, verișorul nostru, fu primul care intră, urmat de Dean Harris și de Mattheo Riddle.

-Care-i treaba? Brad se prăbuși lângă Draco, iar Dean îi urmă exemplul.

Mattheo se așeză pe locul de lângă mine, făcându-mă să îmi mut haina în spațiul dintre noi.

În puținul timp de când îl cunoșteam pe acest băiat, învățasem că cel mai bine pentru mine ar fi fost să stau departe de el. Totuși, curiozitatea ieșise învingătoare și voiam cu ardoare să aflu mai multe despre fiul Lordului Întunecat.

Mă fascina persoana lui: un băiat înalt, cu păr brunet și ochi întunecați, care erau mereu lipsiți de vreo emoție, tăcut, dar totuși un atent observator.

Fratele meu și prietenii lui erau singurele persoane cu care vorbea din când în când; în rest părea mereu plictisit și dezinteresat de orice se întâmpla în jurul lui.

Îl studiam deseori și totuși, parcă de fiecare dată când îl vedeam era mai frumos. Și el, mă privea uneori, căci îi simțeam pătrunzătoare pe ceafă și mereu mă treceau fiorii.

Și deși nu îmi adresase mai mult de două vorbe niciodată, simțeam că și el era curios, că și el voia să mă studieze.

Însă de data aceasta ceva era diferit. Mattheo era diferit. Se schimbase mult de la începutul verii; părea mult mai matur, iar trăsăturile lui erau mult mai definite ca înainte. Se înălțase mult și umerii îi erau mai lați, dar rămăsese la fel de palid și cu aceeași expresie plictisită ca înainte. Puteam spune așadar, că se schimbase mult, dar în același timp, că nu se schimbase deloc.

Abia când se uită la mine, am realizat că mă holbam. Întorcându-mi privirea, mi-am simțit obrajii arzând.

-Isabella?

Brad îmi aruncă o privire amuzată.

-Ce-i?

El și Draco își dădură ochii peste cap.

-Ți-am pus o întrebare.

Mi-am scuturat ușor capul.

-Îmi pare rău, n-am fost atentă.

Dean pufni în râs.

-Oare ce o preocupă atât de mult pe micuța Isa? 

-Nu contează. Nu eram atentă. Mă gândeam-

-Deja cu gândul la băieți, verișoară? mă batjocori Brad.

-Ce glume proaste aveți azi în program, remarcă Draco. 

-De fapt, chiar era vorba de-un băiat, am glumit, vrând să mă amuz puțin.

Draco se încruntă.

-Poftim? 

-Ar trebui să merg la el chiar acum. O să-i transmit salutări din partea voastră! am spus, ridicându-mă în picioare.

Fratele meu fu însă mai rapid; înainte să apuc să reacționez măcar, el se postă în fața ușii.

-Ce faci? Dă-te din drum. Trebuie să-

-Isabella Arleth Malfoy, termină naibii cu prostiile și stai jos. Nu pleci nicăieri.

Știam că am încurcat-o când mi-a rostit tot numele. Știam că am întins prea mult coarda, însă nu voiam să mă opresc. Nu aveam să cedez în fața acestor avertismente, nu și de data asta.

-Pe naiba.

Începea deja să mă calce pe nervi. 

Am vrut să-l ocolesc, dar m-a apucat de încheietură, provocându-mă să-l înfrunt.

-Draco, dă-te naibii la o parte. Nu-mi zici tu ce să fac.

Frate-meu mă privi de sus, profitând de faptul că e mai înalt ca mine.

-Am zis că nu pleci nicăieri.

Mă fixă cu ochii lui reci și goi, făcându-mă să mă dau cu un pas mai în spate. Nu voiam să-i arăt că mă intimidează, așadar am menținut contactul vizual, încercând să-mi ascund tremurul din voce.

Brad se ridică abrupt în picioare.

-Ajunge. Stați jos. Amândoi.

Draco îi aruncă o privire plină de ură lui Brad și expiră zgomotos. Niciunul dintre noi nu se așeză, însă.

-Asta e ridicol, comentă văr-meu, însă se așeză rapid la locul lui când Draco se încruntă la el.

Am încercat din nou să-l ocolesc pe frate-meu, dar m-a prins de antebraț. 

-Dă-mi drumul, am șoptit printre dinți, încă privindu-l în ochi. Draco, ajunge, mă rănești!

Mi-a dat drumul la braț exact când trenul a luat o curbă abruptă, făcându-mă să mă prăbușesc pe spate. Mi-am închis ochii, așteptând contactul dureros cu podeaua compartimentului, însă asta nu s-a întâmplat; în schimb, un braț mi-a atenuat căderea, prevenind contactul cu podeua tare.

Dezmeticindu-mă, am văzut o pereche de ochi întunecați fixându-mă cu o urmă de îngrijorare și am știut de îndată cine era salvatorul meu: Mattheo.

-Ce dracu, Draco? Mattheo își trase imediat mâna înapoi, încruntându-se la fratele meu.

Vorbea pentru prima dată de când intrase în compartiment, și deja reușise să-mi provoace fiori pe șira spinării.

-N-am vrut să...începu Draco, numai pentru a fi întrerupt de Mattheo.

-Scutește-mă.

Mattheo se ridică, ieșind pe coridorul trenului și trântind ușa în urma lui.