Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 24 - Labirintul primei chei

Coridorul se întindea cât vedeau cu ochii, tăcut și misterios. Numeroase liane crescuseră de-a lungul pereților, uneori spărgând piatra cu rădăcinile lor noduroase, însă cel mai nefiresc lucru era lumina, ce părea să provină din pereți. Holul arăta de parcă ar fi fost în cel mai luminos moment al zilei. Nu avea nicio fereastră pe unde să pătrundă razele soarelui și, cu toate astea, nu exista nicio porțiune întunecată.

— Sunt mai multe intrări în sanctuarul primei chei, îi informă Kolibri, plutind pe lângă ei nestingherită. Singura despre care se cunosc informații.

— Deci ne-ai condus spre cheie, nu spre saradin, bombăni Lynn.

N-ar fi fost prima dată când sabia îi conducea greșit, urmărindu-și propriile interese.

— Saradinul este în apropiere, răspunse spiritul cu superioritate. Să revenim. Calea aleasă de voi duce prin patru camere. Fiecare dintre ele poate ascunde capcane, despre care nu am cunoștință. Au fost construite pentru a proteja cheia și a-i împiedica pe cei care nu o merită să pună mâna pe ea. Fiți cu băgare de seama, căci un pas greșit poate declanșa o nenorocire.

Dispăru înainte să o mai poată întreba ceva. Lynn o bodogăni, concentrându-se mai mult la drum. În fond, dacă nu le mai putea da detalii, nu mai aveau nevoie de spirit. Calea era de-acum dreaptă, deci o posibilă rătăcire ieșea din discuție.

— Se termină coridorul, îi anunță Nileve.

Holul, pe care mergeau de aproape jumătate de ceas, se sfârșea într-o încăpere la fel de luminată. Lungă de aproape șapte metri și lată de trei, nu deținea niciun fel de mobilier, iar în celălalt capăt se puteau observa două uși. Pereții și podeaua erau străbătuți de numeroase găuri micuțe. Din fericire, mult prea mici pentru a trăi vreun liliac în ele. În cameră plutea un miros înecăcios, de cadavru. Descoperiră repede și sursa. Peste tot erau oase. De toate formele și mărimile, zăceau pentru eternitate. Unele erau de oameni sau zei, altele păreau a fi de demon, din pricina coarnelor. Prezența lor însemna că nenumărați mai încercaseră să traverseze încăperea și nu izbutiseră.

Ayun se îndepărtă de ei, atingând suprafața pietroasă a celui mai apropiat perete, înainte să înceapă găurile. Închise ochii și ceilalți văzură o sclipire de magie sub palma lui.

— Are un mecanism, spuse încet. Anumite zone de pe podea îl declanșează și va ieși ceva prin găuri. Presupun că așa au murit.

Făcu un semn către oasele de pe jos.

— Știi care sunt zonele? întrebă Nileve.

— Da, zise Ayun, privind cu atenție podeaua. Dar nu au o continuitate. Sunt foarte înguste și o călcătură strâmbă ne va fi fatală. Spre norocul nostru, avem pe cineva suficient de mic pentru a se strecura pe margini, unde va fi în siguranță.

Toate privirile se îndreptară spre Mox, care se zburli tot, luat prin surprindere.

— Nici vorbă! șuieră, speriat.

— Dacă mă asculți, nu vei păți nimic, zise gardianul, luând un os și începând să deseneze ceva în praful de pe jos. Nu e greu. Trebuie doar să urmezi calea așa cum vezi aici. Dacă vei greși, îmi va fi mult mai ușor să te apăr pe tine, comparativ cu restul. Acum, uite pe unde trebuie să o iei...

Îi explică de mai multe ori traseul și îl puse să repete până ce fu convins că îl reținuse. Deși nu îi convenea că îl punea în pericol pe micul mesager, Lynn știa că nu aveau de ales. Soarta lumii era mai importantă ca un biet demon.