Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 23 - Iluziile trecutului

— AYUN!

Furia lui Lynn se auzi la aproape o milă în jur, făcând un stol de păsări asemănătoare corbilor să își ia zborul, cu croncăneli scandalizate.

— Nu m-am gândit..., bălmăji zeul, încurcat.

— Da, e limpede că nu te-ai gândit!

Munții se întindeau cât vedeau cu ochii, de îndată ce ieșiră din câmpia înzăpezită. Drumul lor șerpuia pe marginea unui canion deosebit de abrupt și trecea printr-o trecătoare îngustă. Cum experiența ultimei prăpăstii încă le stăruia în minte, Ayun le propusese o scurtătură printr-o pădure pe care o zărise pe fundul unei vai. Calea ce o lua pe acolo cobora, dar după vreo câteva mile urca din nou, unindu-se cu a lor în dreptul trecătorii. Din păcate, scurtătura se dovedi a fi o adevărată aventură printr-o mlaștină.

Apa și noroiul le ajungeau până la brâu, emanând un miros de mâl. Copacii își întindeau pe deasupra lor crengile precum niște gheare, având un aspect dușmănos. Singurul lucru bun erau gazele de sub pământ, ce explodau din loc în loc, alungând temperaturile scăzute și oferind în loc o atmosferă aproape înăbușitoare. Toți, cu excepția Arallei, se dezbrăcaseră de hainele groase, legându-și-le în jurul mijlocului.

— M-a atins ceva, zise Nileve, uitându-se prin apă agitată. Un șarpe!

— Îl omor imediat! sări Aralla să-și ajute sora.

Lynn izbuti să prindă mâna fetei înainte ca magia să fie eliberată, ceea ce i-ar fi nenorocit. Mox se refugiase în capul yokaiului, evitând cu grijă apa.

Se mai chinuiră aproape două ceasuri prin mlaștină, până să dea de uscat. Kolibri, supărată că îi ignoraseră sfaturile și se abătuseră de la drum, refuzase să-i mai ajute în vreun fel, astfel că, la lăsarea serii, erau murdari, epuizați și înfometați. Până să se întunece, apucară să vadă calea pe care o aveau de urmat, ce urca înspre munți și se afunda într-o pădure de pe un platou, înainte să ajungă la trecătoare. Mai exista o potecă, ce continua să taie mlaștina, dar, printr-o înțelegere tăcută, nimeni nu pomeni de ea.

Curând, focul începu să ardă, luminând copacii uscați din jur, și tocmai se pregăteau să mănânce ce le mai rămăsese din iepuri, când Mox descoperi niște oaze în apropiere. Cândva, formaseră un lac, dar stâncile prăbușite le separaseră și în jurul fiecăreia crescuseră numeroși mărăcini, perfect adaptați climei umede. Spre deosebire de restul mlaștinii, apa din oaze era curată și fierbinte, iar relieful le asigura intimitatea necesară.

— Nu am mai făcut o baie de atâta timp! se entuziasmă Nileve, uitând de blestemele la adresa scurtăturii.

Împreună cu Aralla, aleseră oaza cea mai retrasă. Chițăind fericit, Mox o porni pe urma lor, dar Lynn îl apucă de coadă, ridicându-l în aer.

— Nici să nu te gândești!

— Dar vreau să văd! protestă micul demon.

— Nileve te-ar prăji de viu dacă te-ai lua după ele, îl avertiză Ayun.

Argumentul fu suficient de puternic pentru a-l face să renunțe, cu urechile pleoștite de dezamăgire. Lăsându-le pe fete să se bucure de liniște, ceilalți aleseră o oază mai mare, învecinată cu a surorilor, dar separată de un dig pietros și numeroase tufișuri. Din apă se înălțau aburi, formând o mică pâclă, însă, după tot frigul îndurat, căldura era precum un dar ceresc. Lynn se aruncă la câțiva metri depărtare de mal, unde oaza devenea adâncă, și se scufundă de câteva ori, fără să atingă fundul. Tentația era mare, dar bezna putea ascunde numeroase pericole. Nici chiar el nu putea vedea până în adâncuri. Ieși la suprafață, luând o gură de aer proaspăt.