Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 12 - Misterul lui Nileve

Întreaga bază vuia. Vestea că regele pusese judecata lui Lynn deasupra siguranței orașului stârnise revolta zeilor, deși nimeni nu îndrăznea să își exprime nemulțumirea pe față. De ce Shaza preferase să ignore casele în flăcări și numărarea morților doar pentru a asculta mărturia unui demon era ceva de neconceput pentru majoritatea. Mai mult, prizonierul nici măcar nu fusese executat. După ce toată lumea declară că suveranul nu era în deplinătatea facultăților mintale, se iviră, rând pe rând, și alte teorii, mai mult sau mai puțin înflorite.

Nu se știa de unde sau cum, dar informația potrivit căreia Lynn nu era tocmai un demon ajunsese la urechile fiecărui zeu din baza. Astfel, nenumărate povești începură să circule. Unele spuneau că Lynn era de fapt un zeu sălbăticit, altele că era fiul unor zei, născut cu sânge demonic. Indiferent de variantă, prezența yokaiului stârnea teamă și furie pretutindeni. Totuși, în casa vindecătorului, lucrurile stăteau complet diferit.

— O să mori, idiotule! Ieși de-acolo!

Șamanul, un bătrân slab, deșirat, pe care roba maronie stătea ca pe gard, își agită furios toiagul din lemn. Chiar în timp ce striga, unul dintre puținele fire albe de pe scalp se desprinse. Cum nu obținu nicio reacție, se aplecă cu mare dificultate pentru a se uita sub singurul pat din încăpere, unde nu mai era nimeni.

Blestemele sale ajunseră până la urechile lui Lynn, care ieșise pe geam. Casa șamanului, întunecată și plină de tot felul de plante uscate, ce atârnau pe pereți, era un loc înfricoșător. Shaza îl trimisese acolo, dat fiind faptul că era rănit, însă situația luase o întorsătură neplăcută. Inițial, bătrânul îi curățase rănile, le cususe — ,,suporți durerea ca un bărbat, da?'' — și le unsese cu o alifie dezgustătoare, dându-i haine curate apoi. Toate bune... până când ajunsese la brațul rupt. După ce îl examinase, declarase că oasele erau sfărâmate și nu mai puteau fi puse la loc. Drept urmare, mâna trebuia tăiată. În zadar îi explicase Lynn că trupul lui era diferit de al zeilor și oamenilor. Când îl văzuse luând un topor bine ascuțit, țâșnise sub pat, apoi, profitând de neatenția șamanului, fugise pe fereastra deschisă.

Se rătăcise pe străzi, însă zeii pe care îi întâlnea îl ocoleau. Nici măcar soldații de pe ziduri, care, cu siguranță, îl zăriseră, nu îi acordară vreo atenție, ceea ce îl mai liniști. Ordinele regelui chiar erau ascultate cu sfințenie. La un moment dat, uitându-se spre unul dintre turnuri, îl zări pe Ayun. Gardianul avea un bandaj în jurul capului, dar vorbea însuflețit cu un arcaș, arătând spre pădure. De sub mâneca mâinii drepte îi atârna vârful unei cozi negre.

Lui Lynn nu-i veni să-și creadă ochilor. Mox încă era cu Ayun?! Priveliștea îl înveseli nespus. Se bucura să îi știe teferi pe amândoi.

— Ia te uită cine e aici!

Recunoscând vocea groasă, dură, yokaiul se întoarse, dând nas în nas cu Artfan. Bărbatul cu cicatrice era cu aproape două capete mai înalt decât el, cu o expresie de dezgust pe chip. Privirea sa se opri asupra brațului rănit al lui Lynn, pe care acesta și-l susținea cu cel sănătos, și strâmbă din nas, înainte de a izbucni într-un râs grosolan.

— Ai fugit de șaman?

Mârâitul yokaiului fu un răspuns mai mult decât suficient.

— Bătrânul ăla e nebun, zise uriașul, amuzat și scărpinându-și bărbia. Vino încoace.

Înainte ca Lynn să își dea acordul, se pomeni luat pe sus de gulerul cămășii. Artfan îl așeză pe un butoi fixat lângă zidul unei case, de parcă ar fi ridicat un copil. Fără să-i mai ceară vreo permisiune, îi trase mâna vătămată, ignorând icnetul celuilalt.