Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 5 - Lumea cu cer albastru

— O armă obișnuită va fi aceeași, indiferent câte lupte porți cu ea. Tăișul i se va toci și, probabil, în cele din urmă se va rupe, cum s-a întâmplat și cu a ta. Nu la fel stau lucrurile și cu cele magice. Pe măsură ce le folosești, vor face tot mai mult parte din tine. Tatăl meu numea procesul ,,împletirea sufletului''. Când o astfel de armă este mânuită suficient de mult timp, se spune că magia ei se contopește cu sufletul celui ce îi este stăpân, oferindu-i puteri de neimaginat. Dacă acesta o dă altcuiva, va redeveni o simplă unealtă, fără nimic special, iar noul proprietar va trebui să o hrănească prin folosință.

Armele magice sunt rare, dar și mai rare sunt armele posedate, căci în ele trăiesc spirite. Un spirit este ceea ce lasă în urmă ceva ce a trăit în vechime, o ființă foarte puternică și foarte atașată de această lume. Probabil regi ai demonilor sau ai zeilor, sau altceva. Cei Străvechi, cum li se spune adesea. Spiritele au voință proprie și o fire dificilă. Se folosesc de așa-zisul lor stăpân pentru propriile scopuri și își pierd magia doar prin sigilare. Kolibri a fost închisă în acea cameră dintr-un anumit motiv, iar noi am eliberat-o. Schimbându-și stăpânul, nu ar trebui să aibă prea multă putere.

— Și cel mai înțelept ar fi să rămână așa, trase Lynn concluzia.

Chiar și în stadiul actual, sabia îi învinsese cu ușurință pe amândoi. Sub nicio formă nu trebuia să o mai scoată din teacă. Cu puțin noroc, poate izbutea să găsească o cale de a scăpa de ea. Să i-o ofere tatălui său, dacă va avea ocazia. Un demon atotputernic, cum susținea Galdon că era, ar fi capabil să controleze o amărâtă de armă. Sau poate nu. Gândul îl încânta, dar nu i-l mărturisi tovarășei lui.

Calea pe care o urmau era liniștită, fără nicio dovadă că în tunel mai trăia și altceva cu excepția lor. Monștrii rămăseseră în spate, o simplă amintire, însă o nouă amenințare începuse să le dea târcoale. Proviziile li se terminaseră. Aralla, încă slăbită după lunga sa întemnițare, rezista cu greu foametei.

— Tu ai mâncat foarte puțin, zise încet, pe un ton vinovat.

— Sunt bine, spuse Lynn relaxat.

Îi lăsase ei ultimele provizii. El putea trăi o perioada îndelungată fără mâncare, însă ea nu. Mai făcură un popas scurt, bând doar apă. Din fericire, numeroase izvoare traversau tunelul, împiedicându-i să sufere și de sete.

După aproape o jumătate de ceas, drumul se lăți, traversând ceea ce părea a fi o peșteră uriașă. Țurțuri de piatră gigantici atârnau din tavanul foarte înalt, oglindindu-se într-un lac subteran, întins pe aproape un kilometru în ambele părți. Drumul trecea direct prin mijloc. Apa, liniștită, era deosebit de întunecată, de rău augur. Lumina stranie, emanată de piatră, oferea un aer magic.

Fascinată de ceea ce vedea, Aralla vru să o ia înainte, dar brațul întins al lui Lynn o opri.

— S-a întâmplat ceva?

El nu îi răspunse. Era ceva acolo. Ceva foarte rău. Nu își putea explica ceea ce simțea, dar instinctele îl făceau să fie încordat. Coada îi stătea țeapănă, iar urechile ușor plecate, gata să prindă și cel mai neînsemnat sunet. Indiferent ce era, mirosea a sulf. Mai făcu un pas, moment în care un soi de cârâit îl făcu să ridice privirea. Și atunci o văzu, agățată de unul dintre țurțurii de piatră!

Creatura arăta monstruos. Avea un trup scheletic pe care pielea cenușie părea întinsă cu forța. Spatele îi era cocârjat, din el ieșind cioturile unor aripi strânse, răsucite într-un mod straniu. Chipul grotesc, o amestecătură între om și animal, cu nas ușor cârn, ochi mari, complet negri, avea niște urechi ce păreau că arseseră cândva. În gura largă se puteau vedea două șiruri de dinți lungi, ascuțiți. Membrele sale, ce se articulau anormal, se terminau cu câte patru degete, cu gheare lungi. Mișcările pe care le făcea erau foarte brutale.