Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 7 - Ceea ce trăiește în beznă

Grădinile de Apus erau un mic paradis. Zeci de flori, care mai de care mai colorate, aparțineau unor plante împletite în nenumărate moduri. De la mici tufe de trandafiri până la arbori uriași, umbroși, cu crengile încărcate de fel și fel de fructe. Alei înguste, discrete, străbăteau vegetația, marcate cu o piatră asemănătoare marmurei albe. Din loc în loc se aflau bănci simple, din lemn. Câteva plante agățătoare se cățăraseră în copaci, formând adevărate arcade înflorate, ce încântau ochii oricui trecea pe sub ele.

Parfumul ce plutea în aer era o adevărată încântare pentru Aralla, care nu se mai oprea din zâmbit, însă Lynn, care avea mirosul foarte sensibil, strănuta neîncetat. Avea senzația că aerul nu îi mai ajungea. Nu putea nega frumusețea grădinii, dar începea să regrete că acceptase invitația.

— Ești alergic la polen? întrebă Aralla, fără prea mult interes, captivată de niște flori de un galben aprins.

Se aplecă și le mirosi, cu bucuria unui copil. Lynn mârâi ceva și se apropie de o plantă cu niște frunze tărcate, la baza cărora atârnau fructe roșii. Curios, întinse mâna și nu mică îi fu mirarea când fructul se despică, dezvăluind două fălci pofticioase. Își trase brațul în ultima clipă și merse restul drumului în tăcere, verificând dacă îi ieșeau toate degetele la numărătoare.

Pe regină o găsiră în mijlocul vegetației, la o masă de sticlă, cu picioare subțiri și aurii. Părul argintiu al darsienei atârna într-o cosiță pe umărul drept și urechile îi tresăriră ușor la apropierea lor. Nu spuse nimic, ci așteptă până când cei doi ocupară scaunele din lemn, așezate de cealaltă parte a mesei.

— Aveți o grădină minunată! zise Aralla cu însuflețire.

— Nu-mi aparține doar mie, ci întregului oraș, zâmbi regina. Oricine se poate bucura de liniștea și pacea de aici.

— Și își poate lăsa și câte o bucățică, dacă nu e atent, bombăni Lynn, încă supărat.

Regina îl privi sau, cel puțin, încercă. Ochii ei, cândva frumoși, fixară un punct aflat în stânga lui.

— Toate plantele au o șansă să trăiască aici. Unele au proprietăți vindecătoare, altele aduc noroc. Șamanul nostru este singurul care le cunoaște tuturor numele. Câteva au fost plantate chiar de el. Altele, ca acest arbore, au fost sădite de mine, pe când eram copilă.

Întinse mâna și mângâie cu drag un copac imens, aflat lângă ea. Cu un coronament gigantic, îi proteja de razele soarelui, oferindu-le o umbră deasă și răcoroasă.

Yokaiul își lăsă capul într-o parte, cu un rânjet răutăcios.

— Un loc minunat, suficient de departe ca nimeni să nu audă zgomotele unei lupte.

— Lynn!

El nu luă în seamă tonul mustrător al fetei, uitându-se cu șiretenie spre regină. Până și propriul lui tată, care se considera invincibil, avea grijă să fie în permanență însoțit de o hoardă de demoni, pregătiți să atace la comanda sa. Femeia dinaintea lui nu avea puterea lui Galdon, nu era însoțită de vreo gardă și, judecând după felul în care privea mereu pe lângă el, cu siguranță era oarbă. Înfățișându-se înaintea a doi străini în acel mod, complet lipsită de apărare, părea curată neghiobie și se îndoia că era o ființă atât de credulă. Era mult prea bătrână și înțeleaptă. Trebuia să fie vreo capcană la mijloc.

Auzindu-l, ea zâmbi, câtuși de puțin supărată de tonul lui acuzator.

— Nu sunt atât de slabă, dragul meu, zise cu un glas ce se voia afectuos, dar în care se simțea o notă de mândrie. Suntem un popor pașnic, dar legile marelui nostru zeu sunt dure. Cei ce nu le respectă au parte de mânia lui Agdal. Suntem... nemiloși. Da, așa am fost numiți cândva...