Arisadis Vol.1 - Lupul urlă la crepuscul

Capitolul 10 - Umbrele nopții

— Dacă depindea de mine, ați fi fost executați pe loc!

Lynn strânse din dinți, însă nu îi răspunse soldatului, conștient că o nouă răzvrătire l-ar putea costa viața. Zeii erau în număr de câteva zeci, sosiți din Miland pentru a veni în ajutor bazei din Arisadis. Toți purtau armuri de oțel, foarte greu de străpuns, și săbii cu garda simplă, prinse de o centură închisă la culoare. Doar câțiva erau călare pe niște cai de luptă negri, îmbrăcați la rândul lor în armură, alcătuită din numeroase plăci atent confecționate pentru a nu le stânjeni mișcările. Până și cei care trăgeau căruțele cu provizii erau protejați.

Din discuțiile generalului cu Aralla, Lynn află că Erno fusese informat seara trecută în legătură cu prezența lor. Nu simțise nimic nici pe drum, nici în pădure, deși cunoștea foarte bine mirosul zeilor, astfel că nu pricepea cum izbutise cineva să se furișeze suficient de aproape pentru a-i vedea. Se uită în jur, întrebându-se care era vinovatul, dar tot ce întâlnea erau priviri batjocoritoare și vorbe de ocară.

Aralla era unicul motiv pentru care el și Ayun încă mai trăiau, însă nu îi putuse ajuta cu mai mult. Îl convinsese cu greu pe general să nu îi ucidă și să fie judecați ulterior, în funcție de faptele lor. Erno acceptase de dragul ei, însă nu le arătase niciun strop de milă. Dacă Ayun capitulase imediat, permițându-le să-i lege mâinile la spate, Lynn nu cedase la fel de ușor. Abia după ce misterioasa otravă îl lăsase aproape fără suflare, reușiră să-i pună legăturile.

Își forțase norocul, iar obrăznicia îl costase scump. Îl durea întreg corpul, fiecare pas era un chin și se străduia să se țină pe picioare. Când rămânea în urmă, simțea vârful unei săbii înghiontindu-l în spate și reamintindu-i să țină pasul. De câteva ori testase sforile. Nu știa din ce erau făcute, însă, oricât s-ar fi străduit, nu le putea rupe. Curând, îi amorțiseră încheieturile și renunță. Încântați de ideea că un demon era prizonierul lor, subalternii lui Erno îl jigneau, fără a se atinge de el în vreun fel. Din când în când își mai aminteau și de Ayun, pe care continuau să-l numească trădător. Faptul că sărise în ajutorul lui Lynn nu trecuse neobservat.

— Îți cunoști semenii, murmură yokaiul după un timp. Ce se va alege de noi?

Soarele trecuse de amiază, însă nu li se îngăduise niciun popas. Pădurea, neschimbată, se desfășura în jurul lor, misterioasă și răcoroasă. Un vânt adia, mult mai puternic decât zilele trecute, aducând un aer deosebit de rece. Aralla, care refuzase calul oferit, mergea la câțiva metri de ei, apăsându-și discret mâna pe rana aproape vindecată. Erno îi interzisese să le adreseze vreun cuvânt.

— Depinde cine comandă în bază, oftă Ayun. Dintre cei de față, cel mai înalt grad îl are Nileve.

— Nileve?

— Cea care a întâmpinat-o pe Aralla.

Își amintea de o siluetă subțire, ascunsă sub o pelerină maronie cu glugă, ce o îmbrățișase călduros pe Aralla, dar nu bănuise că era o fată. Judecând după amărăciunea din glasul lui Ayun, nu îi aștepta un viitor prea bun. Se uită după acea Nileve, în zadar.

Drumul continuă în ritmul impus de Erno, toți mărșăluind într-o ordine perfectă. Când soarele începuse să apună, Lynn dădu primele semne de slăbiciune. Puterile îl părăseau treptat și, văzând rânjetul de pe chipul generalului, înțelesese și motivul. Ținea activă vraja otrăvitoare, suficient de discret pentru ca Aralla să nu își dea seama. Se împiedică la un moment dat și se opri pentru a-și trage sufletul. Sabia unui soldat aflat în spatele lui îl lovi dureros între coase, iar cămașa i se pătă cu sânge.